Adevărul e că nu sunt multe de spus atunci când cineva drag te anunță, fie pe viu, fie telefonic sau prin social media, că a pierdut pe cineva drag. Pe moment, ca “martor”, îngheți. Și cea mai mare frică e să nu cumva să spui o tâmpenie, ceva care să adâncească durerea și să facă și mai mult rău. Așa că apelezi la singura formulă social acceptabilă de rostit când aflăm despre moartea unui om: “condoleanțe”.
Poate că nu e singura. Dar cu siguranță e cea mai întâlnită. M-am trezit spunând-o și eu, de sute de ori până acum, când nu știam ce altceva să-I zic unui om cu inima frântă.
Și apoi m-am simțit neputincioasă. Neputincioasă că nu am putut rosti ceva mai cald, mai uman, mai aproape de inimă și mai departe de creier.
Am spus-o pentru că “așa se zice”, deși primul gând pe care l-am avut, de fiecare dată, a fost că dacă m-ai fi întrebat în secunda aia ce înseamnă, aș fi ridicat speriată din umeri și aș fi zis: “cred că… faptul că-mi pare rău?” Dar, ca să fiu complet sinceră, a fost nevoie de un Google search și câteva articole citite ca să mă lămuresc până la capăt ce înseamnă – și trebuie să am încredere în internet că așa e: „Condoleanțe” vine de la fr. „condoléances” și e derivat cu prefixul sociativ con-: franțuzescul „doléances” și latinescul „dolere” (a se plânge, a jeli). În limba română, traducerea ar fi: durere împărtășită cu altul/împreună la un moment funerar. (Sursa, aici.)
Sensul e foarte frumos, dar pare îmbrăcat prea elegant și formal pentru ocazia asta care cere compasiune și apropiere, îmbrățișări și durere împărtășită. Iar dacă nu l-am știut eu… oare să mă aștept ca cei îndoliați să știe sau să simtă că în spatele acestei formule rigide stă un gând plin de iubire?
Simt că acest cuvânt, “condoleanțe”, e cel mai rece zid de piatră pe care-l putem ridica între noi și cineva care suferă după moartea unui om drag. Îl ridicăm din teama de a nu răni, de a nu spune tâmpenii, din imposibilitatea de a ne scotoci prin creier după altceva. Ne e teamă să mergem dincolo de el și să spunem ce simțim, pentru că de zeci de ani, cuvintele nu s-au reinventat și cine suntem noi să credem că putem schimba cutuma de capul nostru? Poate că o să fim certați sau judecați pentru că nu ne-am ținut gura. Sinceritatea pare aproape o impolitețe în momentele astea.
Sursă foto: Tim Mossholder, Pexels
Dar suntem oameni. Oameni care ar trebui să ne spunem unii altora “văd că te doare și habar n-am ce să zic acum”. Sau “aș da orice să împart durerea asta la doi”. Sau măcar “spune-mi de ce am nevoie, aș face orice să ajut”.
În schimb, “condoleanțe” e un paravan. E un cuvânt care merge pe vârfuri, în timp ce iese tiptil din cameră și trage ușa fără zgomot, pentru că a sta în cameră, cu durerea și cu plânsul omului îndoliat, e aproape insuportabil.
Dar cred că asta e nevoie să facem, de fapt. Să stăm în camera aia, să respirăm adânc și să lăsăm durerea celuilalt să treacă prin noi, să ne topească și să ne amestece lacrimile, să ne unească în două făpturi care își plâng neputința, fragilitatea și realizarea faptului că fiecare dintre noi vom pleca de pe lumea asta, mai devreme sau mai târziu. Să fim speriați și stângaci împreună. Dar să fim martori pentru celălalt, fără să încercăm să fugim sau să reparăm. Să facem loc pentru vulnerabilitate și pentru durere, pentru plâns și cuvinte sincere, sau măcar să oferim tăcere și să spunem ce-i de spus din priviri.
Din dorința de învăța acest “cod al bunelor maniere” extrem de necesar, legat de pierdere și doliu, am întrebat chiar oamenii care au trecut prin pierdere “ce se zice”. Ce cuvinte s-au simțit ca o îmbrățișare și ce cuvinte “au julit”, chiar și fără voie. Ca să avem mai multe șansa, data viitoare când vom trece prin asta, să oferim susținere în loc de politețe și căldură în loc de teamă de a greși.
Sursă foto: Tan Danh, Pexels
Ce spun oamenii care au trecut prin doliu?
Când a murit bunica – după o luptă lungă și nedreaptă cu boala, alinarea a fost când a spus cineva drag mie că în sfârșit nu o mai doare.. E așa gol acel “condoleanțe” spus din obișnuință…
(Tunde Păcuraru)
Când a plecat tata, brusc, neașteptat, dureros, nu am fost acolo și nici nu am putut merge acasă… (2021) Cei de aici m-au îmbrățișat și au tăcut… sau au plâns cu mine… pentru mine a fost de ajuns… Suntem, oricum, neputincioși în a alina suferința în astfel de momente…
(Adina Nicolescu)
În pierderile mele de sarcină ce a ajutat enorm a fost:
“Nu știu ce să spun, dar sunt aici! Mă gândesc la tine!”
“Tu nu ai făcut nimic greșit. Să fii sigură că ai făcut tot ce a ținut de tine!”
“Nu știu cum se simte ce simți tu, dar vreau să te scot din casă!”
“Îmi pare rău! Nu știu ce să spun! Știu că nu ajută nimic!”
“Ce pot să fac pentru tine ca să-ți fiu aproape?”
Real, când traversezi pierderi de felul asta, simți că nimeni nu poate face nimic, dar ajută când oamenii vin și îți dau spațiu și fac loc durerii tale! Enorm ajută!
(Monica Mereuță)
Aș evita clișeele, deși sunt conștientă că fără ele e posibil să nu mai avem nimic de spus în momentele acelea. M-au enervat (pentru că, de fapt, mă răneau) replicile de genul “Așa a fost să fie”, “Așa a vrut Dumnezeu.” și lamentările de genul “Aoleu, acum ești a nimănui”, “Ești copil fără mamă” etc. E mai puțin despre ce spui și mai mult despre cât asculți.
(Laura Ionescu în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Că ești acolo. Atât. Că ești acolo dacă și pentru orice are nevoie și poți ajuta. Și că îți pare rău pentru pierderea lui. Și dacă poți să stai acolo lângă el, să îl susții energetic, să îl asculți, să îl lași să fie, să plângă, să orice.
Nimic despre ce și cum ar trebui să fie și să simtă.
(Oana Boeru în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Nu am fost niciodată fan al îndemnului de a „fi puternic/ă”. Sau cel puțin nu când acest îndemn te transpune în zona de reprimat emoții.
Nici constatarea că „am viața în față” nu m-a ajutat prea mult. Teoretic, așa o fi, însă, să fim serioși… în momentele proaspete pierderii este ultimul lucru la care îți vine să reflectezi.
(Călina Bichescu în interviul pentru Nesfârșit.ro)
E bine să îi spui că e ok să plângă oricât simte, să își trăiască durerea așa cum simte, în același timp având grijă să nu facă lucruri pe care să le regrete mai târziu sau pe care să le justifice prin durerea simțită.
Ce nu e bine să spui: te înțeleg, nu mai plânge, a plecat într-un loc mai bun, trebuie să faci xyz tradiții / obiceiuri, poate e mai bine așa.
(Roxana Istrate în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Cred că cel mai bine este pur și simplu să întrebi: în ce fel îți pot fi alături? și apoi să fii pregătit să onorezi acea nevoie, oricare ar fi ea, fără să încerci să te gândești ce crezi tu că ar vrea sau ce ai vrea tu în locul lui.
(Cristina Nidel în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Când mi-am pierdut copilul la naștere, m-au “julit” expresiile… “Așa a fost să fie”, “Las’ că ești tânără, faci altul”, “Termină cu asta”, “O să treacă…” Nu, nu o să treacă niciodată. Va fi mereu durerea, dar nu atât de ascuțită.
(O cititoare a blogului)
Toată lumea mi se părea că zice numai lucruri stupide. Cum ar fi “lasă că se odihnește”. Și mi se par super ciudate expresiile alea de la înmormântare cu „Dumnezeu să-l ierte”, când nu înțelegi pentru ce să-l ierte.
Dacă cineva omoară 100 de oameni și apoi se împușcă în cap, ok, „Dumnezeu să-l ierte”. Dar „Dumnezeu să-l ierte” într-un context în care tu, când vii și vezi un om care-a murit, zici „Dumnezeu să-l ierte”, deși nu are un păcat direct, care l-a făcut să moară, pare că îl judecăm. De ce zicem asta? Și mi se părea super nasol, eu fiind fiul decedatului, când se zicea „Dumnezeu să-l ierte”, simțeam că aș fi pocnit niște oameni. Ziceam în mintea mea “ce știi tu despre el?”. Au fost niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată și mi-am dat seama că, da, „Dumnezeu să-l odihnească” are mai mult sens pentru acest om. Că a fost greu foarte mult timp și a suferit și acum ok, ar putea fi un mod de a se odihni.
Așa că un lucru pe care l-am învățat de la această înmormântare e că nu există vreun lucru bun de spus.
Pentru mine funcționa ca cineva să mă ia în brațe. Și să tacă. Și cred că ce funcționează e să zici două cuvinte și să fie calde. Știi? “A fost un om bun”. Mi se pare genial. Poți să zici atât la o înmormântare, „a fost un om bun”.
(Răzvan Rădulescu în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Sursă foto: K. Mitch Hodge, Unsplash
Ce ne recomandă experții să spunem sau să nu spunem unei persoane îndoliate?
Cea mai nepotrivită frază și cel mai nepotrivit cuvânt spus în perioada aceasta este “o să fie bine”. Acel “o să fie bine” nu face decât să scoată persoana dintr-un prezent coerent și s-o proiecteze într-un viitor care în mod real nu știm cum va fi. Este un neadevăr când folosim acest “bine” – bine însemnând ce anume?
Cea mai bună variantă legată de reacția la doliu este tăcerea. Și comunicarea fizică. Îmbrățișarea și prezența în liniște. Pentru că nu știm în realitate ce se întâmplă în interiorul persoanei care trăiește pierderea. Pentru că nu știm anume cum ar fi potrivit pentru ea să fie conținută.
(Celestina Dumitriu, Doctor în Psihologie, în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Probabil că nu există o întrebare pe care să o primesc mai des: “Ce ar trebui să spun?”
Ne este atât de nefamiliar să lăsăm pur și simplu liniștea să se aștearnă. Să fim confortabili cu tăcerea. Cu nespusul.
Știm deja că nu e vina noastră, e condiționare socială. Însă în momentul în care devenim conștienți de asta, devine responsabilitatea noastră să nu perpetuam fuga după “a face” și “a zice”. Există un timp pentru toate, atât în viață cât și în doliu.
Realitatea e deci una mult mai simplă: fii prezent.
Oferă o îmbrățișare, sau nu spune nimic. Fii autentic, conectează-te pe bune, de la nivelul inimii și nu al minții. Ghidul real e al inimii tale.
Las totuși câteva sugestii pentru ce e de preferat de spus dacă e să spunem ceva, și ce e de preferat să nu spunem.
Ce să NU spunem:
• Fii puternic(ă)!
• Există un rost pentru toate.
• Măcar a trăit o viață lungă, mulți n-o apucă.
• E într-un loc mai bun.
• A făcut ce a avut de făcut aici și a fost timpul să plece.
• Dumnezeu îi ia la El pe oamenii buni.
• Dumnezeu a avut nevoie de un înger.
• Sunteți încă tineri, încă mai puteți avea copii.
• Te/va veghează de acolo de unde este.
• Ești încă tânăr, te poți recăsători.
Ce să spunem:
• Îmi pare rău, cumplite vești.
• Aș vrea să am cuvintele potrivite, dar nu le am. Vreau însă să știi că îmi pasă și că poți conta pe mine.
• Nu știu exact ce simți, dar sunt aici să ajut în orice mod pot și ai nevoie.
• Sunt numai la un telefon distanță, sună-mă oricând, indiferent de oră.
• Mă trezesc foarte devreme dimineața și mă culc târziu, nu ezita să mă cauți, nu mă deranjezi.
• Te port în gând și în rugăciune.
• Îmi amintesc când [persoana decedată] a spus/făcut… (împărtășește o amintire).
• Invită la sharing de amintiri despre persoana decedată.
În satul global în care trăim e important să înțelegem că există multe diferențe culturale pentru momentul morții unei persoane. Spiritualitatea sau religiozitatea fiecăruia, sau lipsa acestora, trebuie respectate.
“Odihnească-se în pace”, “Dumnezeu să-l odihnească”, “Dumnezeu să-l ierte” sunt toate convenții din agregorul lumii vestice creștine.
Unii rezonează, alții nu. Important e să le înțelegem locul și rolul – atât atunci când le oferim cât și atunci când le primim.
(Liudmila Matei, Spiritual Psychology Coach și Grief Educator, în interviul pentru Nesfârșit.ro)
Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…
Toți cei care mi-au împărtășit, prin comentarii pe pagina de Facebook sau prin interviurile oferite, sfaturile despre cum să fim mai oameni cu cei de lângă noi. Sper să-i onorăm, punând în practică sfaturile pe care ni le-au dat, dar și având curajul să deschidem mai des dialoguri despre ce au nevoie cu adevărat cei de lângă noi să audă, atunci când trec prin pierdere.
Sau, pur și simplu, să ținem minte că, atunci când nu știm ce să spunem, tăcerea noastră și o îmbrățișare vor spune totul.
Comments (0)