Cum vorbim cu copiii despre moarte? Interviu cu Monica Mereuță, psiholog

Moartea nu lucrează cu “deadline-uri” fixe. Nu ne promite că o să vină doar la sfârșitul vieții cuiva, la fel cum nu respectă nici vreo “ordine” a generațiilor: să-ți pierzi bunicii înaintea părinților sau înaintea fraților sau a prietenilor de aceeași vârstă nu e niciodată o garanție. Iar unda de șoc e mereu puternică, la orice vârstă.

Dar imaginează-ți că ți se întâmplă asta nu când ești adult, când universul ți se extinde dincolo de familie, ci când ai 3 ani. Sau 5. Sau 10. Poate că ți s-a întâmplat chiar ție, când încă erai copil. Poate că ai pierdut un membru important al familiei, iar părinții tăi, din iubire și frică și nepricepere, “te-au protejat” așa cum ar face-o majoritatea: te-au luat deoparte, au rugat o rudă să se ducă cu tine în parc să se joace, poate te-au trimis la vreo mătușă câteva zile, poate nu te-au lăsat să participi la înmormântare. Poate că ți-au zis că bunicul, bunica sau unchiul “au adormit, pentru că erau tare obosiți, și nu se mai trezesc”. Sau că au plecat într-o călătorie, undeva, departe. Sau pur și simplu nu ți-au zis nimic, sperând că ești prea mic și n-o să observi. Iar tu n-ai știut ce întrebări să pui, așa că ți-ai construit singur povestea.

Ți-ai completat, cu mintea ta de copil, explicația dispariției lor. Ai inventat pericole imaginare. Ți-ai ridicat ziduri de apărare fără logică pentru adulți, dar cu rădăcini adânc înfipte în gândirea ta magică de preșcolar. Poate că n-ai mai vrut să dormi, ca să nu ți se întâmplă să nu te mai trezești niciodată. Poate că ai evitat locuri asociate cu pericolul, fără să știi să le explici părinților de ce. Poate că ai crescut cu frici despre care nu ai vorbit, “ca să nu superi” și poate că ai trăit mereu cu spaima că și părinții tăi vor dispărea într-o zi, fără vreo explicație logică.

Surse foto: Nafalullah Haldis Saskara, Unsplash / Ömür Murat Zehir, Pexels

Cum e mai bine să procedezi, de fapt? Nu mă întrebați, pentru că recunosc că habar nu am: dacă aș fi în pielea acestor părinți și ar trebui să vorbesc acum, chiar azi, cu copilul despre moarte, nu aș ști ce e mai bine de făcut. Așa că am întrebat mai departe pe cineva care știe: Monica Mereuță, psiholog (psihoterapeut și logoped) acreditat de Colegiul Psihologilor din România, cu o experiență de 13 ani în lucrul cu copiii și adolescenții, specializată în terapia prin joacă.

Monica m-a ajutat foarte mult să creionez harta mentală a “ce se spune și ce nu se spune” și a riscurilor pe care pot să le creeze metaforele, tăcerea sau omisiunea în mințile unor copii care trec prin pierdere. Recunosc, aș fi făcut multe lucruri de-a-ndoaselea înainte de discuția cu Monica și m-am bucurat să-i citesc Monicăi din timp. Dacă aș fi putut să subliniez cu galben tot articolul, aș fi făcut-o, pentru că fiecare sfat mi se pare extrem de valoros pentru orice părinte (sau bunic sau mătușă sau unchi) – dar vă invit, mai bine, pe voi să subliniați mental și să luați la pachet sfaturile care vă prind cel mai bine din rândurile de mai jos.

Iar aceasta e doar continuarea unei discuții cu Monica, pe care am început-o aici și pe care v-o recomand cu toată inima, pentru că ne explică mai exact cum îi poate ajuta terapia prin joacă pe cei mici, ca să treacă mai ușor prin doliu.

---

Monica, dă-mi voie să te întreb, pentru început, cum procesează un copilul doliul?

Pierderea și doliul reprezintă un eveniment traumatizant pentru copil. Și îl marchează profund, deși adesea în terapie aud de la adulții rămași cu copilul cât “de bine” a acceptat un copil moartea mamei lui, a tatălui, a fratelui sau a bunicului. Adesea, pe loc, acest “cât de bine” reprezintă de fapt un blocaj foarte mare la nivel emoțional al copilului, pentru că e prea mult tot ce simte și tot ce se întâmplă! Și uneori “simptomele” apar după luni sau chiar ani întregi și atunci nimeni nu le mai asociază cu un doliu procesat bine!

Mi-ar plăcea ca cei care citesc acest articol să rămână cu faptul că un copil care suferă o pierdere se confruntă cu numeroase dificultăți: abandon, confuzie, bulversare, pierderea sinelui, nesiguranță, critică și autocritică, întrebări multe, lipsa controlului, sentimentul că trebuie să aibă grijă de părintele rămas sau frații lui, idei și concepții eronate, tristețe multă, furie, jenă, rușine – cel mai adesea neexprimate, singurătate!

Sursă foto: Aaron Burden, Unsplash

Evident, copiii simt diferit, pentru că sunt diferiți și mai ales toată această avalanșă de emoții are în spate și factorii creați în jurul copilului până să ajungă să experimenteze pierderea.

Cumva, nu suntem deloc confortabili cu un copil care manifestă griji sau probleme de comportament legate de o pierdere mai mult timp! În același timp, da, un copil are toate resursele să treacă peste o pierdere, dacă nu îi este întrerupt procesul de doliu, adică dacă nu îi sunt întrerupte plânsul, emoțiile, comportamentele: nu trebuie să plângi în fiecare zi de acuma! sau nu ai de ce să fii furios, că oricum a murit și nu o mai poți aduce înapoi! Întrerupând acest proces manifestat de doliu, îl facem pe copil să simtă multă vinovăție și așa se autoresponsabilizează cu a fi bine mereu, pentru că așa și adulții din jurul lui nu se mai simt în disconfort. Copiii au nevoie să plângă, să fie împreună, să fie călăuziți și mai ales să li se dea spațiu pentru absolut toate întrebările!

Adesea, eu am simțit multă presiune din partea adulților care aduceau un copil în terapie. Adică să se simtă copilul bine! Evident, intențiile adulților sunt bune, dar nu putem comanda emoții, din fericire! Iar eu ca terapeut am lucrat mult cu mine la a fi parte din travaliul terapeutic al copilului și nu a fi un alt adult care îl vrea pe copil bine și fericit – în exterior.

Adesea, când parcurgi un proces de pierdere sau doliul cu copilul, observi ca terapeut cât de repede se închide un copil. Cât de repede învață să își ducă singur durerea! Terapeutic, el întrerupe contactul cu mine pentru că e prea dureros tot ce simte și aici vin eu cu multă răbdare, delicatețe, sensibilitate și mai ales cu capacitatea mea de a nu mă opune rezistenței copilului și atunci îi propun să facem ceva fun împreună: jucăm un board game, construim din plastelină. Pentru că știu că am nevoie să refac acel contact, nu să îl pun pe copil să simtă mai mult decât poate. Dacă nu aș observa această întrerupere a contactului, aș re-traumatiza copilul! Copiii procesează doliul în timp și mai ales noi, ca și terapeuți, avem niște etape ale doliului. La copii sunt diferite față de cele legate de doliul la adulți.

John Bowlby, în vasta lui opera “Attachment, Separation, and Loss” (1973-1983) (carte pe care o recomand cu multă căldură și încredere, carte în trei volume) menționează că în cazul copiiilor care traversează un proces de doliul, întâlnim 4 etape:

Negare (copilul refuză să creadă ce s-a întâmplat și se agață de gândirea magică și observăm cum mama, tata, bunica încă sunt așteptați)

Protest (refuză să audă adevărul în prima fază, nu mai merg la cimitir, nu mai vor să vadă fotografii, nu mai amintesc de subiectul pierderii etc.)

Disperare (plâng, au probleme de somn, de alimentație, de comportament, de concentrare etc.)

Încheiere (acceptă evenimentul și merg mai departe)

Un copil poate rămâne într-o etapă mult timp. Nimeni, nici măcar un terapeut, nu poate scoate copilul din această etapă, decât atunci când copilul traversează etapa respectivă! Apoi, e bine să menționăm că atunci când lucrăm cu copilul pe o anumită problemă, terapia este intermitentă: adică copilul poate procesa doliul până la capacitatea maximă a vârstei lui – la 6 ani poate traversa toate etapele, dar la 9 ani, când el înțelege mai multe, poate să mai pună întrebări, să aibă amintiri noi, să mai aibă nevoie de susținere! 

Surse foto: Anastasia Pavlova, Pexels / Max Andrey, Pexels

Ce cuvinte folosesc copiii când se raportează la fenomenul morții și al pierderii? Folosesc cuvinte directe sau metafore?

Copiii folosesc cuvintele legate de moarte mai ușor decât adulții. Adică ei spun direct, dacă au adevărul, ce s-a întâmplat! Evident, ce li s-a spus. Dincolo de cum înțeleg ei conceptul de moarte la diferite vârste și mai ales în acord cu credințele noastre, experiența mea în cabinet alături de copiii îndurerați m-a ajutat să înțeleg ce îi ajută adesea. Așa că:

Să vorbim despre moarte și despre ce simțim noi ca parteneri de durere îi ajută! În niciun caz să ascundem ce traversăm nu le minimizează durerea, ba dimpotrivă, îi confuzează și simt și mai multă frică, dar și singurătate în durerea lor!

Folosim un limbaj simplu și concret. Adică vorbim despre moarte. Nu despre un somn lung, nu despre “vorbim cu tati din cer”, nu despre “mami mi-a spus de acolo din cer că…”, nu despre un Dumnezeu care vrea diverse lucruri, nu despre o plecare într-un loc mai bun. Nu folosiți metafore și povești neadevărate! Nu au fost puține cazuri în care copiii nu mai dormeau pentru ca le era teamă că și ei vor muri sau așteptau la nesfârșit ca mama să se trezească sau când copiii nu înțelegeau de ce tata vorbește cu mama, dar cu el nu etc. E important să nu uităm că ei, copiii, pot face față la ceea ce știu, nu reușesc să facă față lucrurilor ascunse din motive de protecție și nu pot face față la ceva ce nu cunosc!

Vorbiți despre ce simțiți din nou și din nou și asistați la toate întrebările și la toată furia și suferința și da, spuneți “Nu știu!” când sunteți întrebat “de ce tocmai mie mi se întâmplă!” pentru că real nu știm de ce se întâmplă tocmai cuiva să piardă pe cineva drag!

Moartea cuiva drag este evenimentul, dar durerea și doliul e un proces, așa că fiți răbdători și trăiți-l! Nu poți traversa procesul acesta al doliului imediat, nu îl poți programa. El doar există!

Arată-ți durerea! Când suferim împreună cu copilul nostru și plângem cu el, îi arătăm cât de mult îl înțelegem și mai ales că simțim la fel! Adesea, netrăindu-ne doliul, nu le dăm spațiu nici copiilor să simtă avalanșa de emoții legate de pierdere. Îndurerarea e un împreună când traversăm un doliu! E important să nu rămână singuri, nici un copil, nici un adult!

Fiecare își manifestă durerea diferit și e în regulă să acceptăm asta!

Ne urmărim doliile noastre ca adulți. Adesea, acolo e multă durere blocată și copleșitoare care da, ne-a ajutat o perioadă de timp, dar nu înseamnă că dacă eu nu am putut simți toate emoțiile pierderii, copilul meu nu o face! Adesea, în terapie cu copiii, descoperim doliul vechi al unuia dintre părinți sau neputința de a simți emoții grele asociate pierderii.

Un aspect extrem de important este rămas-ul bun din doliu. Și încurajez adesea pe adulții care mă întreabă ce fac cu copiii la înmormântare, îi iau sau nu, îi încurajez să îi întrebe pe copii. Să le explice ce se va întâmpla acolo, cum va fi, ce presupune această zi și că e diferită de restul și dacă vrea sau nu să meargă. Acest ritual are sens pentru copii!

Foarte mulți adolescenți care nu mai au o figură importantă din copilărie îmi împărtășesc la terapie că atunci când au aflat că fratele, mama, bunicul, tata a murit, acel cineva era deja îngropat și că si-ar fi dorit să își ia rămas-bun! În terapie, avem și partea în care copiii își iau rămas bun de la cei care au plecat cu și prin diferite metode și tehnici terapeutice adaptate vârstei.

Surse foto: Teresa Howes, Pexels / Anna Kolosyuk, Unsplash

O să pun eu întrebarea care e pe buzele tuturor părinților, chiar dacă s-ar putea să fie imposibil de răspuns în câteva fraze: cum putem să vorbim cu copiii despre moarte? Tendința naturală a adulților e să “mintă prin omisiune”, să încerce să protejeze sau cel mult să folosească metafore. Ai zice că discuțiile directe sunt benefice sau dimpotrivă?

Cum vorbim despre tot ce face parte din viață sau așa ar fi sănătos! A vorbi despre moarte e ceva ce ține de educație și evoluție. Eu îmi amintesc că atunci când eram mică, eram expuși la moarte foarte natural. De exemplu, în satul meu, când murea cineva, toți mergeam la înmormântare din respect pentru familia îndurerată. Nu era nimic șocant pentru copii! Eram toți cu convoiul acela imens care mergea la biserică și atunci oamenii erau duși la biserică pe jos. Și uneori acest proces dura și câteva ore.

Evident că această expunere a fost de ajutor într-un fel, dar atunci când mi-am pierdut prietenul din copilărie, bunicii sau pe nepoțica mea și alți oameni apropiați care au murit, aveam nevoie să se vorbească mai mult despre ce se întâmplă! De exemplu, când a murit colegul meu de bancă, eram în clasa a III-a. Nimeni nu a vorbit prea mult despre ce însemna moartea, ci doar despre accidentul stupid care s-a întâmplat! Dar îmi amintesc că un an întreg nu am vrut să mai am alt coleg de bancă și mergeam la cimitir și îi aprindeam lumânări în pauze (școala și biserica erau în același loc în satul copilăriei mele). Ce aș fi avut atunci nevoie? Să se vorbească cu mine despre asta, să mi se spună că uneori mor și copiii, că nimeni nu știe de ce, dar se întâmplă, să mi se citească, să se normalizeze cumva evenimentul! Era greu pentru toată lumea, pentru că în sate, adesea mor oamenii bătrâni și rar mor copiii.

Când vorbim despre moarte, e important să vorbim în lumina a ceea ce familia/copilul/adolescentul crede. Poate eu cred în Rai, dar poate ei nu cred în asta. Descopăr credințele lor despre moarte și acest proces și pornim de acolo! În anii aceștia în care eu am lucrat mult pe doliul copiilor, am pornit de la: “noi nu credem că există suflet după moarte”, “nu credeam în Dumnezeu”, “noi credeam în reîncarnare” etc. Mi-a fost greu cumva, pentru că atunci când nu sunt în concordanță cu credințele mele, trebuie să mă adaptez și mai ales să cer supervizare pentru a ști cum să fac, astfel încât să fac bine! Evident, etapele unui doliu sănătos există indiferent de cultul religios pe care îl practicăm sau nu. Iar emoțiile pierderii sunt aceleași, indiferent că eu văd moartea din perspectiva ortodoxiei sau a reîncarnării!

Cel mai greu pentru mine este când părinții își aduc în terapie copiii sau adolescenții care și-au pierdut un bunic/părinte/frate/soră/prieten și copilul respectiv nu știe asta! Acolo e o complexitate de emoții și mai ales de doliu neîncheiat al adultului, cel mai adesea! Părinții nu reușesc să le spună copiilor despre moarte, pentru că ei încă nu reușesc să trăiască în acord cu ceea ce se întâmpla sau cu o poveste mai veche!

Eu vorbesc cu copiii despre dinozauri – cum ei au existat și oamenii și azi vorbesc despre ei – așa e și cu oamenii care mor – dispare trupul lor, dar ei pot rămâne cu noi cât le dăm voie să fie!

Apoi mă folosesc de natură, anotimpuri – primăvara totul învie, iarna moare și din nou primăvara vine și totul renaște!  Apoi le povestesc despre finalitatea corpurilor umane și nu numai. Că sunt limitate și că le putem îngriji pentru a fi cât mai mult sănătoși.

Evident, ținem cont de nivelul de dezvoltare al copilului! Dar metaforele mele sunt cumva foarte aproape de ceva real și concret pentru că ei, copiii, au nevoie de asta!

Sursă foto: Daniel Eledut, Unsplash

Ce ar trebui să NU să facem sau să evităm să spunem atunci când vorbim cu copiii sau adolescenții despre moarte?

Să nu ne comportăm de parcă acest eveniment nu există în viața lor. Moartea e singurul eveniment de care copiii nu pot fi protejați și asupra căruia adulții nu au deloc control! Da, noi, ca și părinți ai lor, ne protejăm, avem grijă de sănătatea noastră, ne și îi hrănim cât mai sănătos, facem mișcare, dar moartea în esență e ceva ce vine, e ceva ce se întâmplă, e ceva ce nu poate fi evitat. Nu le poți ține veșnic bunicii, de exemplu, copiilor sau adolescenților! Sunt copiii și adolescenți care își pierd un părinte și e prima lor pierdere, extrem de dureroasă și grea, și în terapie descoperim că ei nu au avut niciodată o discuție cu cineva despre moarte și adesea e o primă discuție despre asta în cabinet!

Nu ar trebui să vorbim despre somn, decizii luate de cineva (Dumnezeu, locuri mai bune etc.), teorii, așa cum am mai menționat! Nu le spunem copiilor că noi nu murim niciodată! Când ne întreabă despre un cimitir, le explicăm ce reprezintă acel loc. Am observat că adesea adulților care au dolii neîncheiate sau nu au trăit niciodată un doliu, o pierdere a cuiva prin moarte, fug de orice discuție cu copiii pe tema morții!

Cumva, copiii iau ce le spui exact așa cum aud! Evident, le ascultăm opiniile, le răspundem tuturor întrebărilor de fiecare dată și da, spunem “nu știu” când chiar nu știm ce să răspundem! Aș încuraja ce să facem în cazul copiilor și adolescenților care traversează un doliu. De exemplu, eu în terapie când ei mă întreabă: de ce  a murit tocmai mami? Le spun direct “nu știu”. Cum sună pentru tine acest “nu știu” care vine din partea mea? Sau ce ți-ai dori să auzi de la mine? Sau dacă cineva ar avea toate răspunsurile corecte, ce ai vrea să auzi la întrebarea asta?

Apoi ei mă întreabă dacă eu mai am mamă. Și când le spun că da, mă întreabă câți ani are și le spun, și în funcție de cât de mari sunt, mă întreabă dacă e bătrână sau de ce nu a murit dacă e deja bătrână sau îmi re-amintesc că mama lor era tânără și de aici pun eu unele întrebări. Adică mă duc cu multă delicatețe în procesul întrebărilor, dar mai ales dau spațiu de non-răspuns! Dar sunt acolo, sunt curioasă. Susțin! Cumva, asta îi învăț și pe părinți să facă!

Printre ultimele cazuri de doliu din cabinet au fost o mămică și un copil de 5 ani. Ea nu avea resurse pentru copil și i-am invitat să își ducă doliul împreună, să plângă de față cu el, să îi spună ce simte, să își reamintească de tatăl lui împreună. Să nu se mai comporte în casă ca și cum să nu deranjăm acest mare eveniment pe care în esență îl trăim amândoi și e tare, tare dureros! Apoi, mama mi-a spus că simte că îl ajută pe copil când ea e vulnerabilă și mai ales nu o mai epuizează pe ea sa își țină blocate toate emoțiile. Deloc surprinzător, copilul a început să spună tot ce simte legat de pierderea tatălui lui, au început să aibă rutine noi în care îl comemorau etc. Doliul e un proces care implică foarte multă durere și suferință, indiferent că ai un corp mare sau mic!

---

Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…