Când e timpul “potrivit” pentru discuții despre finalul vieții?

Într-o zi, l-am întrebat pe soțul meu: tu unde m-ai înmormânta dacă aș muri mâine?

Pentru claritate, menționez că am 36 de ani și nicio boală terminală, așa că e de înțeles de ce el s-a întors către mine și m-a întrebat ușor speriat: “dar ce te-a apucat?”

Am insistat să-l întreb, mai ales pentru că mă confuzau multele orașe pe care le-am avea la îndemână, pentru că eu sunt născută la Zalău, locuiesc la București, dar dacă m-ai întreba ce oraș îmi place cel mai mult, aș zice Cluj-Napoca. Plus că mai e pe listă și comuna în care avem casă la țară și în care pare că întreaga familie a soțului meu (în care, iată, am intrat legal, prin căsătorie) preferă să-și aleagă locul de veci.

Așa că întrebarea mea era justificată: “unde m-ai înmormânta mâine? Dacă ai alege Zalăul, n-ai putea să vii să mă vizitezi. Dacă ai alege Bucureștiul, n-ar putea să vină ai mei. Iar la Cluj… oricât mi-ar plăcea mie, e greu pentru toată lumea să ajungă. Plus că la țară m-aș simți pur și simplu străină. Deci, ce ai alege?”

Până la urmă, soțul meu a acceptat să-mi explice raționamentul (interesant, de altfel, deși n-o să-l expun pe larg aici), dar ce vreau să rețineți e următorul lucru: dacă și voi ați citit până aici cu o sprânceană ridicată și întrebându-vă de ce vreau să mă gândesc la așa ceva cât sunt încă tânără, e important să vă reamintesc că asta e o discuție cât se poate de normală. Nu am venit pe lumea asta cu termen de valabilitate fix. Habar n-am când o să plec. Și da, deși mi-ar plăcea și mie să trăiesc până la 100 de ani, statistica îmi demonstrează că nu toți o să apucăm să facem asta.

Sursă foto: Dan Meyers, Unsplash

Insist, e o discuție normală. Deranjantă, dar absolut normală și la 36, și la 56 și mai ales la 86 de ani, pentru că fără discuții de genul acesta, cei dragi ai tăi ar fi și mai pierduți și dezorientați dacă ai dispărea fără preaviz, iar greutatea sufletească a despărțirii ar fi împovărată și de panica gândului că habar n-avem ce ar trebui să facem sau să alegem pentru omul nostru drag, pentru că n-am discutat despre asta niciodată. Am fi “nepregătiți”. Deși probabil că tot ce putem “pregăti” e fărâma asta mică de conversație.

Așa cum spunea și în Anca Magyar, Doula de moarte, în interviul pentru Nesfârșit.ro, “înainte de a putea discuta cu oricine despre moarte, cred că ar fi foarte sănătos să ne confruntăm puțin cu propria mortalitate. Asta pentru că, după părerea mea, orice frică își are rădăcina în frica de moarte. E un paradox cu care trăim, iar în momentul în care începem să acceptăm gândul acesta și să ne apropiem de condiția aceasta, totul devine mult mai ușor.”

S-ar putea să-mi spui că “dacă n-o să mai fiu aici, n-o să-mi pese ce se întâmplă”. Și s-ar putea să ai destul de mare dreptate. Dar cred că discuția despre “uite ce mi-ar plăcea să faci, dacă n-o să mai fiu de mâine” e mai mult un act de bunăvoință pentru cel de lângă tine, de ghidare pentru “și dacă, totuși, o să se întâmple” și de sănătate emoțională, până la urmă. (Știi că propoziția “dacă o să mor…” nu începe, de fapt, cu “dacă”, nu? Începe cu “când”.)

Iar dacă ai pierdut deja pe cineva apropiat de-a lungul vieții (iar mulți dintre noi ne încadrăm în categoria asta), vei ști cât de important e să ai senzația că “ai făcut ce trebuie” pentru persoana care a plecat. Iar riscul lipsei unor discuții de normalizare ca asta e să faci ce crezi tu că și-ar fi dorit persoana care a murit, în loc să faci ce știi sigur că a vrut. Să nu știi dacă ar fi vrut înmormântare sau incinerare, ce și-ar fi dorit de la ritualurile religioase, unde și-ar fi dorit să-i fie locul de veci, pe cine ar fi vrut acolo. În plus, riști să lași în aer lucruri cel puțin la fel de importante din punct de vedere logistic: să nu știi ce să faci cu proprietățile, actele, asigurările, conturile, cardurile, firmele și ale bunuri lăsate în urmă de cel care a plecat, pentru că “mai este timp să le vorbim pe toate”.

Știu, e greu să faci deschizi acest subiect cu oricine chiar și când crezi că “mai este timp”. Dar este inimaginabil de greu să faci asta când știi deja foarte clar că acel timp se scurge. Să încerci să deschizi subiectul dorințelor legate de înmormântare, subiectul proprietăților comune sau al bunurilor de împărțit, al parolelor la conturi, al asigurărilor de viață, al curiozităților care n-au fost niciodată rostite sau al poveștilor neterminate despre familia extinsă… toate astea când cineva drag deja s-a îmbolnăvit sau când deja are o vârstă foarte înaintată, poate fi extrem, extrem de greu. Pentru că senzația că îi “pui un verdict” în secunda în care deschizi gura va fi foarte pregnantă. Că îl “condamni” la a nu mai avea speranță, că îl grăbești să “își încheie socotelile” cu viața asta. Că ai renunțat la el sau la ea. Sau cel puțin eu așa am simțit-o.

Singura dată când am participat ca adult la acest proces lung de luat “la revedere” de la un membru al familiei, m-am simțit extrem de lașă. Aveam o mie de întrebări de pus. Și toate mi s-au oprit în gât. Simțeam că întrebările ar fi fost un “adio” pe care nu aveam eu dreptul să-l spun, atâta timp cât acea persoană lupta în continuare pentru a rămâne aici. Așa că nu am întrebat nici măcar în ultima secundă, am zâmbit fals și mi-am îmbrățișat strâns semnele de întrebare, pentru totdeauna.

Sursă foto: .., Pexels

Așa că revin la importanța acestor discuții la care prietenii, familia și partenerii o să ridice din sprânceană. Și la importanța de a le avea acum, mai ales dacă ești tânăr(-ă), sănătos(-oasă) și mai ales dacă oamenii o să se uite ciudat la tine. Pentru că o să fie lipsit de dureri sufletești. O să fie doar cu niște jenă și, probabil, cu niște frică normală care vine la pachet cu a-ți privi în ochi propria mortalitate. Dar, dincolo de asta, o să ai numai de câștigat.

Ce cred că ai de câștigat? Șansa la două lucruri extrem de importante: ocazia de a “exersa” aceste discuții importante într-un moment în care pare că nu există nicio miză; și un mic moment de trezire care-ți pune în perspectivă tot timpul rămas aici. Încerc să explic cum le-am simțit eu pe ambele.

A fost important să vorbesc cu soțul meu despre ce mi-aș dori să se întâmple dacă mor mâine, pentru că sunt lucruri pe care nu avea cum să le ghicească. Și, așa cum o zi de naștere sau o nuntă sau orice alt eveniment de viață ar trebui să te reprezinte, așa și plecarea ta din această lume, înmormântarea, ar trebui să spună ceva despre cine ai fost.

Așa că, pentru prietenii care mă citesc și sunt curioși “să-și ia notițe” în cazul în care vor fi invitați vreodată la acest eveniment…

E musai să menționez că nu vreau să fac “baie de flori”. Mi se pare frumos, dar tare risipitor gestul de a aduce coroane peste coroane care să se ofilească peste un mormânt în care nu trăiește niciun suflet. Mi-e de-ajuns o coroană, din partea familiei. Și câte-o floare de la fiecare “vizitator” (îmi plac lalelele, apropo). Cu restul banilor, mi-ar plăcea tare mult să-i dați de mâncare unui om pe care-l întâlniți pe stradă sau să faceți o donație către un ONG (nu trebuie mai mult decât valoarea unui buchet de flori, pe cuvânt).

Sursă foto: Brigitte Tohm, Pexels

Apoi, trimiteți-mi un gând bun, așa cum știți voi să-l împachetați, și aruncați-l cu toată forța spre mine. Că e o rugăciune, că e un “mi-e dor”, că e o îmbrățișare mentală, promit că o să le prind, dacă o să fiu acolo unde sper să fiu. Iar dacă nu, în cel mai rău caz, o să trimiteți un strop de energie bună “degeaba” în univers.

Aș mai vrea să nu vă formalizați și să nu spuneți “condoleanțe” sau să țineți vreun discurs măreț și solemn, crezând că familia mea vrea să audă asta. Dacă familia mea va rămâne familia mea și atunci (hey, soțul meu, asta e cu dedicație pentru tine!), știu deja că cel mai important lucru pe care ar vrea familia mea să-l audă ar fi un gând bun despre cine-am fost sau o amintire faină. Un simplu “a fost un om bun” (dacă credeți asta despre mine). Sau, dacă nu credeți asta despre mine, o întâmplare dragă sau măcar amuzantă în care-am fost și eu prin peisaj.

Și apoi mi-ar plăcea să încercați să simțiți că nu e sfârșitul lumii. Am venit de undeva și voi pleca altundeva (chit că pentru unii e vorba despre și înspre “nimic”, dar în mintea mea, vă asigur, e vorba de o altă adresă), iar viața se va scurge nestingherită și cu mine aici, și fără mine aici. Cel mult, mi-ar plăcea să plecați acasă cu senzația că timpul e scurt și prețios și să vă țineți mai bine cu dinții de el. Ăsta ar fi cel mai mare “cadou” pe care vi l-aș putea face.

Iar peste câteva luni sau ani, când va fi vremea să “dea pomană”, mi-ar plăcea ca familia mea să vă invite pe cât mai puțini dintre voi la masă. Îmi pare rău, chiar nu e personal și aș vrea să am ocazia să mă explic. Simt că e important, pentru ca pomana să se poată numi pomană, să meargă acolo unde e nevoie (mai degrabă la oamenii care nu ar avea bani să-și cumpere singuri mâncarea aia sau hainele alea sau ce se va mai da), și nu să facem o reuniune de familie de dragul obligațiilor sociale. Deși mi-ar plăcea să vă știu laolaltă. (Vă puteți întâlni la un suc să ziceți bancuri și să mă mai pomeniți din când în când, promit că o să râd cu voi.)

Astea toate dacă nu voi muri, în mod ironic, chiar la vârsta de 100 de ani, fără să mai las pe nimeni care mă cunoaște în urmă. În caz că se întâmplă asta, sper că nepoții și strănepoții Chat GPT-ului vor găsi “scrisoarea” asta într-un colț de internet și vor trimite o linie de text în eter, pomenindu-mă, în speranța că Dumnezeu o să aibă conexiunea la internet intactă.

Iar cel de-al doilea mare câștig pe care ți-l poți obține din discuția asta e să te scuture un fior, să te îngrozească gândul că vorbești despre asta ca și cum nu vei mai fi, iar apoi să înțelegi, extrem de clar, că asta e o garanție. Ziua asta va veni. Nu vei mai avea ocazia să stai cum stai acum, cu ochii într-un ecran, alegând ce să faci cu timpul tău. Nu vei mai avea o voce cu care să spui ce simți, ce gândești și cine ești. Ce îți place și ce nu-ți place, ce ai vrea să schimbi sau să lași așa. Să deranjezi în cel mai sublim mod lumea asta prin care treci, lăsând unde largi în urmă, ca o piatră aruncată într-un lac. Și nu vei mai avea ocazia să amâni pe mâine ce simți foarte clar că e important pentru tine.

Frica de “a fi ridicol” (sau egoist, sau nechibzuit, sau nepractic, sau prea visător) pălește cu grație în fața fricii de a nu mai fi deloc.

Disclaimer: “important” nu înseamnă măreț. Nu toată lumea trebuie să vrea să fie președinte sau să ajungă vedetă sau să deschidă un business de succes. Dar toată lumea are un adevăr ascuns, care-l strigă și îl trage de mânecă să-i acorzi timp. Că e o pasiune. Că e un vis mic pe care l-ai tot pus pe silent. Că e o un lucru pe care vrei să-l înveți. Sau că e timpul liber numai și numai pentru tine, pe care l-ai amânat ca să te ocupi mai mult de muncă, de familie, de lucruri care încep cu “trebuie”.

Marele câștig al realizării șocante că și eu, și tu, vom muri la un moment dat, e faptul că asta nu s-a întâmplat încă. Suntem aici, și eu, și tu, și avem ocazia să ne spunem adevărul. Să fim cine simțim că suntem.

Sursă foto: Anastasiya Vragova, Pexels

(Disclaimer: dacă ai citit ultimul paragraf dându-ți ușor ochii peste cap, cu senzația că e prea siropos, ei bine, “siropos” e cel mai blând cuvânt pe care-l putem asocia cu sfârșitul vieții, așa că o să-l consider un câștig. Trage aer în piept și citește în continuare.)

Pentru mine, “important” înseamnă să am ocazia să vorbesc despre unul dintre marile mistere ale experienței de a fi om: sfârșitul vieții. Să pun lupa pe toate aceste trăiri, să scormonesc după sincerități (chiar că sunt incomode), să aduc la lumină subiectele care mi se par importante. Pe unii o să-I deranjez, pe alții (poate) o să-I încurajez. Dar, înainte de toate, să am curajul să-mi pronunț curiozitatea până la capăt.

Dar “adevărul tău”, ce înseamnă?

Dacă nu știi încă, fă acest exercițiu, te rog. Să-i zicem, generic, “exercițiu de imaginație pentru muritori”: alege-ți un prieten, un coleg de apartament, un frate, un partener și spune-I ce ți-ai dori dacă ai muri mâine. În detaliu, cu locul de înmormântare, ritualuri, liste de invitați. Explică-i ce ar fi important și reprezentativ pentru tine să se întâmple acolo. Acordă-i măcar câteva minute. Ia lucrurile în serios și gândește-te la toate detaliile, care și cum ai fi un organizator de evenimente. Sau, dacă nu ai cu cine să faci exercițiul, ia o foaie de hârtie și scrie toate aceste lucruri doar pentru tine, ca și cum ți-ai lăsa un mic testament. Vezi ce simți. Vezi ce unde de șoc trezește în tine. Vezi ce pare dintr-o dată “urgent”.

Iar apoi, când simți că va veni vremea, fă-ți curaj și încearcă să discuți lucrurile astea cu cei de la care simți nevoia să le auzi chiar tu. Într-o zi, vei fi pus(ă) într-a dintre cele două ipostaze: de a-ți lua “la revedere” sau de a-i spune “la revedere” cuiva care pleacă. În ambele cazuri, să fie clar ce ar trebui făcut în continuare va fi ca o gură de oxigen.