Drum lin spre Nesfârșit, mami!

Oricum aș începe, adevărul la fel de scurt ca o telegramă: acum două săptămâni, mama mea s-a mutat în Nesfârșit.

S-a evaporat ca o rouă, ca un dans al luminii pe perete, ca un truc de magie care e gata înainte să te prinzi ce s-a întâmplat.

Mi-au trebuit două săptămâni ca să adun măcar o mână de cuvinte care să țină loc de “te iubesc”. Și tot nu le-am găsit pe cele potrivite care să vorbească despre cum a fost ea ca om, despre curajul și umorul și dragostea față de toți și toate care trăiau în ea și care m-au făcut s-o iubesc dincolo de “obligația” de rudenie.

Mama a sărit cu parașuta în tinerețe și a fondat un ziar de satiră, a scos trei volume de poezie și a făcut parte din cenaclul literar Silvania zeci de ani la rând, mama a fost bună până la exasperare cu toată lumea din viața ei și a iertat toate greșelile, toate datoriile, toate jignirile… n-a fost loc în memoria și în inima ei decât pentru ce-i mai bun din oameni. Dacă dă nas în nas cu Dumnezeu, să știți că o să ne vorbească pe toți doar de bine.

Oricât am scris pe blogul acesta despre moarte, nimic nu te poate pregăti pentru absurdul ce vine după ce înțelegi că cel drag a plecat, pentru senzația că timpul ți-a jucat o glumă proastă, că dacă mai aveai câteva ore, câteva vorbe, ai fi putut să-i dai drumul mai ușor… Și poate că nimic nu e mai greu decât să le repeți prietenilor, rudelor și lumii, iar și iar, în zilele de după, ce s-a întâmplat, atâta timp cât timp creierul tău nu vrea să recunoască încă.

“A murit mama” au fost cele mai grele cuvinte de scris din viața mea. Dar simt cu toate simțurile că asta e o minciună. Nu pot să zic că “mama nu mai este”, când ea este, în continuare, bucurie și lumină, iubire și blândețe, umor și poezie, doar că Dincolo, peste gardul Raiului, acolo unde nu o mai pot vedea și unde nu mai ajunge semnalul la rețea ca să audă când îi spun că o iubesc.

Știu că mama e Acolo așa cum a fost tot timpul și aici. Știu că mângâie florile Raiului, că îmbrățișează copacii și că salută soarele, așa cum făcea de fiecare dată când ieșea din casă, că nu lasă nicio piatră nebăgată în seamă și că vorbește cu însăși esența din lucruri. Știu că sare într-un picior și culege fructe din copaci și încalcă ștrengărește eticheta formală a Cerurilor, că le face cu ochiul îngerilor și că le citește poezii ca să-i adoarmă seara.

Mama nu mai e în corpul ei, dar e peste tot. S-a împrăștiat ca un sac de sclipici căruia îi dai drumul în bătaia vântului și acum o văd în tot și toate. E mai mult în culorile apusului de soare decât în capela rece în care am văzut-o ultima oară. Și mai mult în filele cărților ei de poezie, decât departe, în deal, unde locuiește trupul pe care l-a lăsat în urmă.

Când a plecat, a lăsat în urma ei o dâră luminoasă de iubire. Toți oamenii care au venit să o conducă pe ultimul drum au venit cu inimile pline, dar au plecat cu ele și mai pline, pentru că mama a avut probabil cea mai frumoasă slujbă de înmormântare (dacă se poate spune asta despre un asemenea eveniment). M-am bucurat că cei doi preoți care au oficiat slujba au văzut-o cum am văzut-o și eu: luminoasă și glumeață, iubitoare de oameni și adevăruri, nu de protocoale și etichetă. M-am bucurat că s-a simțit ca o sărbătoare a iubirii, nu a disperării. Mi-a dat speranță că, într-o zi, aș putea să mă reîntâlnesc cu familia mea numeroasă din Ceruri, în frunte cu ea.

O să-mi fie dor până la stele și înapoi să vorbesc cu ea, să-mi mai recite câte o poezie nouă, să-mi spună o glumă, să o mai bucur cu câte-o veste. Iubirea asta cu care am rămas în spinare mă cocoșează și mă lasă fără aer… și până-mi găsesc cuvintele potrivite în care s-o învelesc și s-o ascund, până o fac să dospească în ceva mai puțin dureros, mai bine las versurile ei să-i onoreze amintirea și să ridice măcar un colț de perdea către sufletul ei.

Versuri din volumele: “Hai-huiuri”, de Dina Horvath, Editura Caiete Silvane, 2012 și “Insomnia flăcării”, de Dina Horvath, CCVTCP Sălaj, 1999.

Pentru toți cei care ați cunoscut-o și iubit-o măcar pentru un minut, pentru cei care citiți cu răsuflarea tăiată postarea asta neștiind că mama a plecat deja în drumul ei, am o singură rugăminte: spuneți o rugăciune sau hrăniți un om flămând și ziceți în gând “pentru Dina”. Vă garantez că mesajul de iubire va ajunge clar și limpede la destinatar.

Drum lin spre Nesfârșit, mami! 🖤