De ce ai scrie de bunăvoie și nesilit de nimeni despre moarte?
Ca toate demersurile aparent altruiste, și proiectul meu are la bază un sâmbure de egoism. Scriu despre ceea ce aș fi avut nevoie să citesc acum ceva vreme, despre ceea ce ar fi vrut să-mi șoptească internetul, atunci când nu aveam pe cine să întreb.
Acum un an și jumătate, am trecut printr-un deces în familie. Sau printr-o despărțire, cum prefer să-i zic, pentru că simt că oamenii nu se evaporă cu totul, ci doar se mută dintr-o parte în alta, între un “aici” și un “acolo” pe care nu-l înțelegem până la capăt.
A fost o despărțire pentru care ne-am pregătit timp de aproape 3 ani de zile, ani în care cel care a plecat s-a luptat cu toate puterile să rămână aici. Și chiar dacă am avut tot timpul din lume să ne luăm la revedere, când s-a întâmplat, tot nepregătiți ne-am simțit. Am vorbit cu cei de la serviciile funerare, am ales un loc pentru înmormântare, iar apoi ne-am oprit nedumeriți, întrebându-ne ce mai e de făcut.
Nu am fost eu în primele rânduri ale pierderii, ci soțul meu. Lui i-a murit un tată, eu mi-am pierdut “doar” un socru. Iar primul meu instinct – că vreau să-l ajut emoțional, practic și oricum altcumva ar mai fi fost nevoie în acele prime zile de durere – a fost rapid umbrit de senzația cruntă și clară că habar n-am de unde să încep.
Sursă foto: Josh Sorenson, Pexels
Site-ul ăsta e despre tot ce a urmat după, despre toate lucrurile pe care nu le-am știut, dar mi-ar fi plăcut să le aflu, despre toate datinile și obiceiurile pe care le-am gugălit, le-am întrebat pe la preoți, le-am aflat de la babele din sat… Despre toată “arta” asta nescrisă de a netezi calea spre drumul de “dincolo”, pe care nimeni n-a adunat-o vreodată să o pună într-un loc, pentru nedumeriții ca mine.
Mi-ar fi plăcut să ajut, dar adevărul adevărat e că n-am prea știut cum.
Tot ce ține de ritualuri și pregătiri urmează niște reguli nescrise, iar experții neoficiali sunt mereu „sub acoperire”: o vecină mai în vârstă, care și-a pierdut un soț; doamna care vinde lumânări la biserică și care știe, mai bine ca preotul, ce să pregătești și ce rugăciuni să zici; mătușile de la țară, care s-au antrenat să execute ritualul înmormântării și a pomenilor cu precizie și cinism de chirurg, până s-au desensibilizat de tot.
Și mă-ntreb cu teamă: când va veni vremea să le îngropăm pe ele, cine va mai ști să ne spună cum? Cu întrebarea asta în minte și cu gândul la generația din care fac parte, învățată să caute pe net orice și sperând să și găsească, am făcut acest prim pas spre a risipi tăcerea în legătură cu cel mai important subiect din viața noastră: sfârșitul ei. Felul în care procesăm moartea, ritualurile care o înconjoară și tot ce ține de “logistica” pierderii la români.
Mi-aș dori ca răspunsul “pentru că așa se face” să nu-și mai găsească locul după nicio întrebare. Și să normalizăm discuțiile despre cea mai importantă experiență colectivă prin care vom trece cu toții de-a lungul vieții.
Adevărul e că mereu ne gândim la moarte ca la o perturbare violentă a cursului lucrurilor, ca la un fenomen natural care ia pe sus și face țăndări toate planurile noastre de viitor, care păreau așa de solide. Și nici prin gând nu ne trece să o vedem așa cum e: singura garanție pe care o avem cu toții ca ființe vii, cu “termen de valabilitate” limitat, ale corpuri vor decide la un moment dar să se întoarcă în natură.
Departe de mine gândul de a minimiza undele de șoc pe care le lasă inevitabil în urmă orice pierdere. Dar aș îndrăzni să cred că până și tragediile au șanse mai puține să ne doboare de pe picioare dacă învățăm ce mușchi să ne încordăm din timp.
Subiectul e imens și l-am întors pe toate părțile înainte să decid de unde să-l apuc. Așa că aș vrea să priviți blogul ăsta, mai degrabă, ca pe o listă mare de întrebări decât una de răspunsuri. O să întreb toate lucrurile pe care nu le știu (internetul, diverși specialiști, psihologi și preoți), iar unde nu știu, o să vă întreb pe voi. Până la urmă, cei mai mari experți în pierdere și în ritualurile prin care-i onorăm pe cei plecați sunt chiar oamenii care au rămas în urmă.
Nesfârșit.ro e, în ciuda numelui, doar un început. Continuarea poveștii sper să fie un efort colectiv.