Sunt multe cărți care ne povestesc despre momentele de claritate pe care le au oamenii pe patul de moarte. Despre regretele, dar și despre înțelepciunea care vin la pachet odată cu realizarea faptului că timpul e finit. Despre acea limpezime mentală și sinceritate aproape dureroasă pe care le pot avea doar oamenii care privesc deja și spre Dincolo, nu doar spre Aici, când apropierea morții aprinde un bec și pune totul într-o altă lumină: ce e în prim-plan, ce e în fundal, ce are liniile atât de șterse că nici nu mai contează.

E fascinant să citești despre asta. Dar și trist. Ce faci cu toată înțelepciunea asta nou-găsită când mai ai doar câteva zile sau săptămâni să o folosești?

Așa că poate merită să ne întrebăm chiar de azi: cum putem “fura” un pic din înțelepciunea asta a experiențelor de pe patul de moarte, dar înainte ca timpul să ne tragă preșul de sub picioare?

Sursă foto: Andrew Keymaster, Unsplash

Cred că răspunsurile la întrebări profunde se ascund, de multe ori, în gesturi mici. La fel cum iubirea poate fi un bilețel lăsat pe pernă și nu musai o serenadă sub geam cu o orchestră de mariachi, cred că și ceea ce contează în viață poate fi descoperit zi de zi, nu doar în momentele culminante ale carierei, relațiilor sau proiectelor artistice.

Doar că e tare greu să trăiești “zi de zi” și nu pe sărite. E tare greu să te simți mai mult prezent aici, acum, decât în ziua de mâine, sau peste un an, sau peste doi, când ți-ai imaginat încununarea glorioasă a eforturilor tale (indiferent care ar fi ele).

Eu mi-am dat seama cât de mult trăiesc în planurile mele de viitor abia dând întâmplător pe internet peste cuvintele astea:

(Felul în care ne petrecem zilele este, bineînțeles, și felul în care ne petrecem viața. Ce facem cu ora asta și cu următoarea reprezintă ceea ce facem.)

(Annie Dillard)

Când am dat peste citatul ăsta, m-a lovit în plex. Ce mod bun de a spune că viața nu e ce spui că faci sau ce plănuiești să faci, ci ceea ce faci azi, acum, oră după oră. Fără scuze sau explicații. Ceea ce alegi să faci e ceea ce ești.

Citindu-l, m-a năpădit un amestec de regret și rușine când mi-am dat seama câte ore pe zi petrec uitându-mă la Netflix sau scrolând fără creier pe net și făcând alte lucruri despre care aș fi zis că nunu, nu mă reprezintă pe mine, eu sunt despre citit și scris și poezie și pictură și arte, sunt toată-toată numai preocupări intelectuale. Abia în momentul acela, mi-am dat seama cât de tare mă mint. Și cum tot ce-mi aduce bucurie pare că are nevoie de planuri atent gândite, de efort, de timp pus grijuliu deoparte și ajunge inevitabil să fie amânat pe mâine, pe poimâine, pe weekend, la coadă după toată munca de birou, facturile de plătit, obligațiile sociale și lucrurile pe care le faci ca să supraviețuiești mai mult decât ca să trăiești.

Ca să fac o confesiune, o să dau exemplul ăsta: dacă mă întrebai acum un an sau 5 sau 10, ți-aș fi răspuns invariabil că “îmi place să pictez”. Cu toate astea, până toamna trecută, nu mă apropiasem serios de o pânză de aproape 20 de ani.

Nu știu nici azi să explic până la capăt de ce n-am mai pictat, dar răspunsul cel mai scurt și banal e: pentru că mi-era teamă că o să pictez atât de prost, încât n-o să mai vreau să fac asta niciodată. Și mereu am sperat că “o să am timp să devin mai bună la asta” făcând un curs, două, cândva în viitor.

Viitorul a rămas, pentru mine, mereu “mâine”.

Mâine era ziua în care aveam timp și de hobby-uri, și de bucurii, și de implementat tot felul de nebunii de proiecte pe care le rumeg de ani de zile, și de sunat prietenii cu care n-am vorbit de mult, și de… ați prins ideea, nu mă lungesc.

Așa că, după ce am oftat, m-am întrebat: oare dacă mă uit la următoarele 3 zile din viața mea, văd aici și lucrurile care contează cu adevărat pentru mine, pe lângă muncă, facturi, activități casnice și lucruri care încep cu “trebuie”? Iar dacă nu, cum fac să integrez mai mult din ceea ce sunt și ceea ce-mi place în viața de zi cu zi?

Și prima idee care mi-a venit a fost inspirată de un alt citat văzut pe net habar n-am unde, despre un film sau o poveste în care un tânăr își luase niște luni libere între slujbe ca meargă la mare, să stea doar el cu cerul și “să-și pună deoparte amintiri pentru bătrânețe”. Mi s-a părut superb. Așa că am zis să-mi pun și eu niște amintiri deoparte, ca pe o pensie facultativă din care o să încasez dobânda mai târziu în viață.

Și uite-așa, primăvara asta, profitând de o perioadă mai liberă din viața mea, am inventat un soi de “30 days challenge” mai diferit: mi-am făcut o listă cu “30 de lucruri care-mi plac în 30 de zile”, cu promisiunea că, așa cum sugerează și denumirea, o să-mi fac timp să fac măcar un lucru mic care-mi place în fiecare zi, timp de o lună. Unii fac challenge-uri pentru slăbit și mers la sală, alții fac challenge-uri de gătit, eu am zis să-ncerc introducerea un pic mai organizată a lucrurilor care-mi aduc bucurie în viața de zi cu zi.

“Lucrul” nu e musai să fie complex sau scump sau aspirational ca urcatul pe Himalaya. Ci un ceva care să-ți facă fiecare zi sau seară să strălucească mai clar, ca un geam proaspăt spălat spre lume. Lista mea conținea tot felul de lucruri amestecate, de la întorsul la pasiuni mai vechi și abandonate (biologia, pictatul), la scris de poezie, urcat pe munte, făcut prieteni noi, dar și lucruri mult mai superficiale, gen cartofi prăjiți, cafea sau căței (da, cățeii au fost pe listă și vor rămâne mereu – lucru nu atât de simplu de implementat, având în vedere că nu am unul în casă).

Mică selecție din “30 days challenge-ul” personal, cu poezie și cafea, pictat, birdwatching în Delta Văcărești, urcat pe munte (întâmplat, recunosc, într-o vacanță nimerită la timp), cartofi prăjiți și unul dintre zecile de căței mângâiați pe stradă sau în parc de atunci și până acum.

Acest mic antrenament pornit din glumă s-a întors ca un bumerang, fără preaviz, cu răspunsuri mai profunde legate de ceea ce contează sau nu pentru mine. Pe lângă că mi-a “dat peste cap” felul în care mă uitam la fiecare zi și m-a făcut să chicotesc și să mă bucur ca un copil la gândul că investesc la fel de mult timp și energie și seriozitate într-un hobby cât aș investi într-un task la muncă, m-a făcut și să separ mai clar lucrurile care-mi plac de cele care credeam că-mi plac și că fac parte din mine.

Am învățat că sunt lucruri la care mă întorc de mai multe ori, pentru că sunt ca un pansament pe rană (poezia, de exemplu, s-a întors în zilele acelea iar și iar, ca o balerină cu piruete largi, aruncându-mi în brațe cărți citite la o terasă, la cafea sau invitații la lecturi de spoken word pe care le-am ascultat în penumbra din cluburile bucureștene). Dar am învățat și că sunt lucruri pe care le pusese acolo doar pentru că sunau bine, dar nu ajungeam niciodată să le bifez, pentru că, atunci când aveam de ales din lista mea scurtă de bucurii, ele nu mai contau așa de mult.

Am descoperit că pasiunile neîmplinite din copilărie nu trebuie să moară doar pentru că nu le-am transformat în carieră (îmi plăcea extrem de mult biologia când eram în generală și eram sigură că o să fiu biolog, dar nu s-a întâmplat; în schimb, am fost la Muzeul Antipa cu entuziasmul unui școlar și m-am teleportat din nou în clasa a patra: am stat ore întregi să mă uit prin vitrine, să ascult explicațiile audio și să visez cum ar fi fost să explorez lumea în căutare de specii noi, concurând la zâmbete și mirare și interjecții cu copiii de clase primare.)

Alte două poze cu bucurii amânate și regăsite, mai exact vizita la Muzeul Antipa și obiectul (cănuță-ghiveciul?) modelat la un atelier de olărit, pentru că-mi era dor să stau cu mâinile în lut.

În fine, dacă ai ajuns până aici, poate că exercițiul ăsta nu-ți sună așa de superficial. Așa că te încurajez să-l încerci. Nu ai nimic de pierdut – decât vreo 20-30 de minute pe zi în care să (re)descoperi cine ești sau nu ești, de fapt: 

  • Fă o listă cu 30 de lucruri care-ți plac. Dacă găsești mai mult de 30, bucură-te. Dacă găsești mai puține, nu te îngrijora, poate că ești un om cu mai puțin deficit de atenție decât mine.
  • Apoi încearcă să faci câte unul pe zi, pentru 30 de zile la rând. Sau chiar și numai 20, dacă atâtea ies.

Crede-mă, e mai ușor decât crezi să incluzi un pic de “bucurie obligatorie” în programul tău de zi cu zi și să-ți “livrezi” promisiunea cu seriozitatea cu care livrezi un proiect la job. 

Poate fi pur și simplu o aducere aminte, o reconfirmare a tuturor lucrurilor care ești tu ca om și a celor care nu mai sunt în tine de ani buni. O ocazie de făcut cunoștință cu tine însuți din nou și de demonstrat cât de puțin efort cere, totuși, integrarea lucrurilor care te definesc și te bucură în viața de zi cu zi. Sau poate deveni o rampă de lansare pentru ceva mai profund care te conectează cu cine ești, de fapt: un vis căruia poți să începi să-i aloci măcar 30 de minute pe zi.

Și aici apare și un pas mai serios pe care-l poți face după exercițiul de mai sus: dacă descoperi că există un subiect care apare iar și iar, o bucurie căreia îi faci loc în program mai cu entuziasm sau un gând care se naște dintr-un hobby și se transformă în ceva mai mare, poate că ar trebui să-i dai o șansă să existe. Poți să încerci de unul singur, pas cu pas, făcându-ți curaj să încerci să lucrezi la visul tău fie că iese, fie că nu, sau poți să-ți iei un însoțitor – cum a fost pentru mine Mirela Oprea, Dream Manager (omul cu cel mai frumos job title pe care-l știu). Fără ea, Nesfârșit.ro ar fi existat doar ca un draft de document pe laptopul meu, nepublicat de teama de a nu fi prea ciudată / provocatoare de tristeți / judecată de alții.

Indiferent ce funcționează pentru tine, încearcă. Pentru că ce am înțeles scriind atâta timp despre moarte e că “a-ți trăi viața” nu înseamnă mereu ceva grandios, cu artificii și medalii. Ci poate însemna să iei rând pe rând fiecare oră din zi și să faci acolo loc, cu dat din coate și efort, lucrurilor care te bucură și te reprezintă și cărora le poți întinde o mână chiar azi.