Despre faptul că mi-ar plăcea să nu plecăm de pe lumea asta singuri, am mai vorbit într-un articol anterior. Cred că nu doar nașterea unui om merită să fie onorată și încărcată de atenție și iubire, ci și plecarea lui de pe această lume. Că merităm să murim înconjurați de oameni care să ne stea alături și care să se asigure că, atâta cât e omenește posibil, confortul nostru fizic și emoțional și dreptul nostru la demnitate vor fi respectate până la ultima suflare.
Pare un scenariu idilic, dar el se întâmplă deja în anumite părți ale lumii. Cu pași mici, se întâmplă și la noi, în România, iar cu pași mai alerți, în țări ca SUA, unde aceste servicii sunt accesibile gratuit în baza asigurării medicale și unde sistemul este deja foarte bine pus la punct.
Conform Hospice Casa Speranței (cea mai mare organizație din România care oferă gratuit astfel de servicii), îngrijirea paliativă “vizează îmbunătățirea vieții pacienților și a familiilor acestora atunci când se confruntă cu problemele unei boli incurabile, prin îngrijire medicală pentru pacient, sprijin social și consiliere psiho emoțională și spirituală pentru pacienți și aparținători.”
Cu alte cuvinte, îngrijirea de tip hospice apare în discuție atunci când vindecarea nu mai e posibilă, iar scopul principal devine confortul pacientului și nevoia de a-i oferi o calitate cât mai mare a vieții, până în ultima clipă.

Sursă foto: National Cancer Institute, Pexels
Și pentru că mi-am dorit să înțeleg mai bine cum funcționează acest sistem de îngrijire, îi sunt recunoscătoare că și-a rupt din timp să stea vorbă cu mine Andreei Mottram, Certified Grief Educator prin programul lui David Kessler și Hospice Medical Social Worker în SUA. Andreea are un rol esențial în echipa de specialiști care îngrijește pacienții în ultimele etape ale vieții lor și m-a ajutat să înțeleg nu doar cum arată acolo serviciile de hospice în SUA, ci și să primesc câteva sfaturi de care fiecare dintre noi am putea să ținem cont în situația în care va trebui să trecem vreodată prin acest proces de luat la revedere de la un bolnav terminal. Cu alte cuvinte, să știm mai bine care sunt nevoile cuiva care trece prin etapa asta și care sunt capcanele pe care e bine să le evităm, când, sperând că facem bine, ajungem să facem, de fapt, mai mult rău.
Andreea, poți să îmi povestești puțin despre rolul tău ca hospice social worker și despre felul în care se desfășoară serviciile de îngrijire hospice în SUA?
Serviciile de îngrijire hospice sunt oferite aici de echipe de profesioniști formate dintr-un doctor, un asistent medical, un capelan, un asistent social, ca mine, un îngrijitor și, dacă este nevoie, și un voluntar, care lucrează împreună pentru un scop comun. Iar scopul principal este ca pacientul să fie confortabil. Îmi place să mă gândesc că fiecare dintre noi are un rol complementar: îngrijitorul, asistentul medical se ocupă de confortul fizic al pacientului și de tot ce ține de administrarea de medicamente, monitorizarea semnelor vitale, managementul simptomelor, spălarea corpului etc.; capelanul se ocupă de confortul lui spiritual; iar noi, asistenții sociali, ne ocupăm de confortul emoțional. Voluntarii sunt esențiali în hospice și păstrează astfel filosofia acestui tip de îngrijire care la origini a fost furnizata de voluntari. Acum ei oferă socializare pacienților și respiro familiilor lor.
Este un lucru în echipă pentru că experiența de la finalul vieții este despre corp-minte-spirit și conține toate aceste trei elemente, care se pot influența unele pe altele. Câteodată, avem pacienți care sunt într-o durere fizică extremă, care nu poate să fi rezolvată prin medicamente, indiferent de cantitatea care le este administrată, încât ne gândim… “poate e de fapt o durere emoțională, o durere spirituală”. Sau dacă procesul activ al morții este foarte prelungit, sunt momente în care întrebăm pacientul/pacienta (dacă se mai poate exprima) sau familia: “mai este vreo persoană pe care ar trebui s-o vadă? sau care ar trebui să-i vorbească?” Pentru că, deși pacientul este semi-comatos și a intrat în acele zile în care nu mai răspunde, studiile arată că simțul auzului este ultimul pe care-l pierdem atunci când murim. Și atunci încurajăm familiile să le vorbească în continuare. Pentru că, pur și simplu, oamenii au nevoie ca cei dragi să-i spună “e ok dacă pleci, vei fi ok, vei fi bine și noi vom fi bine”. Și nu știu dacă poți să crezi, dar am avut pacienți care, după ce li s-a spus asta, au murit la câteva ore sau mai puțin de atât.
Ca o paranteză, procesul de a muri nu este ca-n filmele de la Hollywood, când nu există niciun fel de disconfort, oamenii sunt foarte alerți până la final, spun niște cuvinte foarte înțelepte și foarte vindecătoare pentru toată lumea, toți sunt în faza de acceptare și nu există niciun fel de conflict familial, iar ei își dau ultima suflare în acest moment de foarte multă liniște corp-minte-spirit. Foarte rar lucrurile se întâmplă așa… dar, de multe ori, chiar după o perioadă foarte agitată și epuizantă mai ales pentru familie, îngrijitori, acel ultim moment este foarte liniștit, foarte purificator pentru toată lumea și faptul că persoana nu mai suferă aduce alinare.

Sursă foto: Dan Meyers, Unsplash
Ca asistenți sociali de îngrijire hospice, facem și management de caz, adică ne ocupăm de tot ce înseamnă acte, proceduri administrative, oferim resurse, ne asigurăm că pacienții și familiile lor primesc beneficiile disponibile. Oferim cât mai multe resurse din comunitate, trebuie să fim în temă cu tot ce este furnizat la nivel local sau regional, tot ce este gratuit, căutăm locuri disponibile pentru pacienți în căminele de îngrijire etc. Și, bineînțeles, discutăm despre planificarea la finalul vieții și răspundem la întrebări legate de ce agenții funerare există, care sunt pașii următori etc.
De asemenea, ne ocupăm de confortul emoțional al pacientului și a familiei pacientului, adică facem grief education și oferim sprijin pentru acel doliu anticipat – pentru că ei au intrat deja în acel proces. Iar dacă sunt membri ai familiei care sunt minori, agenția noastră de hospice are un program specific pentru copii prin terapie prin artă, prin licensed clinical social workers care sunt special pregătiți pentru asta, și atunci facem o recomandare către Departamentul de Art Therapy.
Și, bineînțeles, avem rolul de advocate pentru pacienții noștri: noi suntem cei care ne asigurăm că persoanelor care mor le sunt respectate drepturile până la ultima suflare, indiferent unde sunt îngrijiți, acasă, înconjurați de familie, sau în cămine, fără a mai avea vreo rudă sau vreun prieten implicat.
Sunt momente în care familia sau o parte a familiei devine anxioasă – de exemplu, sunt pacienți care au mai mulți copii și aceștia au viziuni diferite. Unii dintre ei, influențați desigur de dorința de a nu-și pierde părintele, de o reacție de negare, care este un mecanism de autoapărare, ar vrea să sunăm la 112 și să facem resuscitare atunci când de fapt omul moare, sau să-i dea în continuare mâncare, deși omul nu mai poate să înghită, și atunci trebuie să facem foarte multă educație pe această temă. Iar asta se face în echipă. Sunt momente în care toată echipa, inclusiv doctorul, vine la aceste întâlniri care se numesc “care conferences”, ca să discutăm planul de îngrijire. Și e nevoie să facem foarte multă educație, informare, dar nevoia vine și din faptul că acele persoane nu au mai avut experiența de îngrijire a unui om pe moarte. Aici intervine acea nevoie de normalizare… Nu știm că de fapt, când murim, corpul nu mai are nevoie de mâncare, de nutrienți, nu îi mai poate procesa. Va fi mai mult disconfort dacă forțăm mâncarea și lichidele. Și, mai ales, dacă pacientul a lăsat în scris sau a vorbit înainte despre ce-și dorește, fiecare decizie trebuie întoarsă către ce-și dorește pacientul și care sunt drepturile lui. Inclusiv dreptul pacientului de a nu mai mânca atunci când nu poate mânca sau chiar când nu mai vrea să mănânce. Și da, este greu să acceptăm asta mai ales pentru că toată viața ni s-a spus că prin hrănire trăim și prin mâncare ne arătăm grija și iubirea pentru cei dragi.
Până la urmă, totul este despre a oferi oportunități acelei persoane să trăiască până la sfârșit, într-un mod cât se poate de împlinit și în concordanță cu valorile pe care le-a avut de-a lungul vieții. Este și o vorbă: “people die as they live – some people die standing” (oamenii mor așa cum trăiesc, unii oamenii mor “în picioare”). Și așa este, am avut pacienți care nu au vrut să stea în patul de spital (pentru că oferim și asta, echipament medical acasă, oriunde ar fi, iar patul de spital ajută). Dar nu vor. Vor să doarmă în continuare pe fotoliul pliant pe care au dormit ani de zile. Chiar dacă asta aduce cu sine un risc mai mare de căzături.

Sursă foto: Frederik Löwer, Unsplash
Un subiect pe care mi-a fost multă vreme greu să-l abordez și să-l înțeleg este cum vorbim despre moarte cu cei care urmează să moară. Să-mi dau seama dacă este sau nu o nevoie a celui care urmează să plece. Pentru că unii oameni se luptă până în ultima secundă și atunci există un soi de teatru care se joacă în jurul ideii de boală și de moarte și nu poți să spui ce ai de spus sau să faci pregătirile necesare fără acordul persoanei care pleacă. Și atunci întrebarea ar fi: cum poți să citești semnalele astea și cum poți să-ți dai seama că ai sau nu ai permisiunea să deschizi subiectul.
Da, e o bună întrebare și cred că blocajul ăsta îl avem fiecare dintre noi ca practicieni la început. Dar, dacă treci de acest blocaj, tu ca practician, dar și ca membru de familie, îți vei da seama că persoana care moare are nevoie de aceste discuții. Desigur că e nevoie să înțelegi mai bine care este personalitatea omului din fața ta, ce valori culturale și religioase are.
Dar poți pune întrebări foarte directe, foarte oneste, de exemplu: ți-e frică? ți-e frică de moarte și de procesul ei? Și pot să fie zile în care spune “nu”, pot să fie zile în care spune “da”. Și ambele răspunsuri pot deschide conversații importante, eliberatoare.
Sunt oameni care au acea acceptare a morții, sunt foarte bine conectați la credința lor, la ceea ce va fi după moarte. Nu le e frică de ceea ce va fi după, pentru că sunt foarte siguri că se vor conecta cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, de-abia așteaptă să se reconecteze cu cei care au murit înaintea lor. Dar sunt și oameni desigur, cărora, le este frică de necunoscutul morții, de procesul în sine și de ce este după. Mulți dintre noi când murim suntem îngrijorați pentru cei pe care-i lăsăm în urmă și nu suntem pregătiți încă să plecăm. Prin deschiderea acestor conversații, se ajunge la normalizarea unor emoții, iar procesul de acceptare și de eliberare, până la urmă, este mai ușor.
Și de preferat este ca aceste discuții să fie alături de familie, pentru că familiei îi este foarte greu să aibă aceste discuții și de fapt ele ajută la conectarea dintre ei, diminuează regretele de după, de genul “aș fi vrut sa îi spun și asta…”.. De exemplu, când ne referim la agenția de pompe funebre, întrebăm: “te-ai gândit ce vrei? incinerare? înmormântare?” Sau începem să întrebăm: “ai vorbit cu familia ta? le-ai spus ce preferință ai?” Și atunci văd schimbul de priviri între ei, între pacient și membrul familiei care este acolo, și îi aud spunând: “nu, n-am vorbit…”, iar atunci pacientul simte asta ca pe o oportunitate: “o, în sfârșit, îmi iau ceva de pe inimă. Uite așa aș vrea…” Și atunci noi, fiind acolo ca asistenți sociali, ca cineva neutru, reușim să facilitam această discuție pe care poate ei singuri nu ar fi deschis-o, din diverse blocaje.
Din ce ai observat în experiența ta profesională, ce alte nevoi importante mai au persoanele la finalul vieții?
Oh, aceasta este o întrebare foarte bună și generoasă. David Kessler a scris chiar o carte care răspunde acestei întrebări – “The Needs of the Dying”. Și aș cita aici din cartea lui: nevoia de a fi tratat ca o ființă umană în viață, nevoia de a fi implicat în deciziile de îngrijire, nevoia ca cel care moare și cei care îl îngrijesc să păstreze speranța, chiar dacă forma speranței e în continuă schimbare, nevoia de a nu a muri în durere, de a înțelege procesul de moarte, de a muri în pace și cu demnitate, și altele.
Apropo de nevoia de a fi tratat ca o persoană încă în viață, un lucru care este important și care ajută foarte mult în procesul de final de viață este “life review”, care în română s-ar numi revizuirea vieții. Oricum, din cercetările “near death experiences” se pare că facem asta cu ochii minții, chiar vizual – avem flashback-uri la final, este un adevărat review al vieții. Dar este important să o facem și prin conversații, narativ. De exemplu, am avut un pacient care a vrut să înregistreze un life review cu niște mesaje (audio) pentru copiii lui pe telefon, și pentru că fiica lui știa codul, le-au putut asculta după ce a murit. Iar eu l-am ajutat în procesul acesta. A fost ca un ultim cadou pentru copiii săi.

Sursă foto: Maciej Pienczewski, Unsplash
Facem asta, pentru că noi, oamenii, avem nevoie să știm că viața noastră are un sens. Că am fost aici cu un sens și că ceea ce facem merită într-un anume fel. Și este o parte foarte importantă din munca mea. Am auzit povești extraordinare – sunt oameni care au fost pionieri în anumite domenii, au fost veterani de război, am avut pacienți care au avut răni, au avut gloanțe în ei și au supraviețuit, sau pacienți care s-au întâlnit cu președinți ai Americii. Am avut un pacient care a fost pilot în al doilea război mondial și apoi a avut o carieră de pilot comercial. Și l-am întrebat: “Cât timp ai fost pilot?” Și mi-a răspuns: “Încă sunt pilot!” De fapt, despre asta este vorba. Demnitatea identității, menirii noastre până la ultima suflare.
Iar pe lângă partea asta de carieră, de realizări profesionale, mai e și partea de povești de dragoste sau pur și simplu de povești de viață care chiar ar merita ecranizate, viața bate filmul, nu? Sunt momente în care pacienții își aduc aminte de întâmplări din viața lor despre care copiii lor n-au avut habar și află de aceste lucruri acum.
Și, bineînțeles, exista nevoia de a nu avea durere… nu putem avea aceste conversații dacă omul este în durere. Acesta e primul lucru. E drept că aici intervin și dorințele individuale și influențele culturale – sunt oameni care sunt rezistenți la durere și care nu vor medicamente de durere, din diferite motive – pot să fie religioase chiar. Sau sunt familii care nu vor medicamente de durere pentru că asta ar însemna ca pacienții să doarmă mai mult, să fie mai puțin alerți, iar familia ar vrea să poată să mai vorbească cu ei. Și atunci punem întrebarea “ok, dar care este calitatea conversațiilor pe care le veți avea? Pentru că va fi în continuare în durere…” Și aici intervine în special rolul asistentului social, în aceste momente.
Mi se pare că se întrevede un… nu știu dacă e potrivit să folosesc cuvântul “conflict”, dar o punere în balanță a nevoilor familiei versus a celui care pleacă. Nevoia de a-l mai ține treaz, de a-l mai ține aici, de a mai spune lucruri care n-o să mai poată fi spuse, versus nevoia pacientului de confort și de demnitate. Și aici cred că e un exercițiu de “letting go” din partea familiei. Îmi imaginez că o parte importantă din munca ta este și de a gestiona aceste nevoi contradictorii.
Într-adevăr, am vorbit despre persoanele care mor, dar nu și despre familiile lor. Da, la un moment dat este posibil să fie un conflict între nevoile fiecăruia și ceea ce ajută foarte mult este sa le dăm cât mai multe informații despre ce înseamnă procesul de a muri. Pentru că noi, cei care nu avem o boală terminală, nu trecem prin procesul ăsta, noi nu știm cum este să mori. Sunt situații în care familiile nu vor să avem aceste discuții, nu vor ca pacientul să știe că va muri. Dar corpul pacientului trece prin niște schimbări pe care noi nu le simțim, persoana le simte și cel mai probabil știe deja că moare, dar discuția nu este deschisă în familie. Și atunci încercăm cu blândețe să o încurajăm. Noi suntem cei care încet-încet deschidem aceste discuții.

Sursă foto: Thirdman, Pexels
Ca să înțeleg, din perspectiva ta de specialist, optezi pentru adevăr întotdeauna. Pentru a-i spune pacientului de urmează.
Da, optez pentru adevăr. Dacă pacientul mă întreabă pe mine: “sunt pe moarte? spune-mi!” nu aș avea cum să nu-i spun. Pacienții noștri au dreptul să știe ce urmează, cum îi putem ajuta ca să fie confortabili, că au un timp limitat, dar încă mai au timp să-l petreacă cu cei dragi, să le spună ceea ce poate își doreau de mult să le spună, să facă ceea ce le place, să își pună lucrurile în ordine etc. Asta poate să ducă și la vindecări de relații, la lucruri pe care voiau să și le spună de mult timp. Sunt familii care au dinamici complicate, care au anumiți membri înstrăinați, iar noi putem încuraja reconcilierea, dacă este dorită. Dar când rănile sunt adânci și vechi, din păcate, nu se pot vindeca ușor, în câteva luni sau săptămâni, este nevoie de mai multă consiliere specializată. Dar le oferim diferite variante, cum ar fi: poți să lași un mesaj scris sau verbal pentru acea persoană, chiar dacă acea persoană nu vrea să te vadă la sfârșit (sau invers). Ce este important pentru noi este ceea ce-și dorește pacientul/pacienta, ce îi aduce confort emoțional…
Vorbind despre grief, care sunt lucrurile pe care le putem face noi, cei din cercul social imediat al cuiva care trece prin doliu, ca să o sprijinim pe acea persoană? Și care sunt greșelile pe care le putem face, chiar fără voie?
Dacă facem greșeli sunt da, fără voie, de obicei din nevoia de a avea control, de a reuși să găsim soluții problemelor care apar în viața noastră (așa cum ne spune societatea), de a nu ști cum să stăm cu durerea celuilalt. Doliul nu este o problemă care trebuie rezolvată, o boală, o “stare” care trece într-un an, nici măcar nu are faze lineare, timpul de fapt nu “rezolvă” o pierdere.
Doliul este un răspuns firesc la o pierdere, este ceea ce simțim pentru că am iubit și mai ales continuam să iubim persoana care nu mai este prezentă fizic. Deși sunt foarte populare cele 5 stadii ale procesului de doliu, este interesant că de fapt realitatea arată ca nu trecem prin faze și mai ales că nu sunt lineare.

Sursă imagine: https://ourheartsofhope.org/why-the-five-stages-of-grief-are-wrong/
Elisabeth Kübler-Ross, care a avut un rol foarte important în mișcarea hospice și a fost o pionieră în îngrijirea persoanelor la finalul vieții, a definit aceste stagii de fapt mai ales din discuțiile pe care le-a avut cu oamenii cu boli terminale, nu cu cei în procesul de doliu, și ea însăși a menționat de mai multe ori că în niciun caz nu le-a gândit linear.
Doliul nu este structurat, doliul este unic pentru fiecare, diferit și pentru că fiecare suntem unici, iar pierderile sunt diferite, cauza și circumstanțele morții sunt diferite etc. Doliul este mai degrabă un amalgam dezorganizat de trăiri, senzații, emoții. Oamenii cred că dacă nu trec prin niște stagii, etape, este ceva în neregulă cu ei sau cu stilul lor de doliu. Nu e nimic în neregulă, realitatea nu arată așa, iar practicienii din domeniul doliului au ajuns la concluzia că acest proces nu are etape.
Spuneam că atunci când murim, trecem printr-un proces corp minte spirit. Așa facem și în procesul de doliu, durerea este fizică, emoțională, spirituală. Și trăirile acestea vin în valuri, uneori sunt valuri masive, devastatoare, alteori mai calme, mai puțin intense. Important este să nu le ignorăm, să nu le luptăm cu ele, ci să le simțim cu toate senzațiile aferente. Până la urmă cel mai bun drum este prin durere, nu evitând durerea. Când valurile se retrag, în pauzele dintre ele, ceea ce facem este să învățăm să trăim fără persoana iubită lângă noi, să ne redefinim identitatea fără ei, să avem pur și simplu grijă și răbdare cu noi înșine.
Timpul nu reduce durerea pierderii, ce facem, de fapt, în timp este să învățăm să trăim cu acea pierdere. Și ce mai facem este să creștem în jurul pierderii, care va fi toată viața parte din noi.

Sursă imagine: https://whatsyourgrief.com/growing-around-grief/
Ceea ce putem face ca să sprijinim persoanele care trec prin doliu este să fim acolo, lângă ele, cu durerea lor, fără a da soluții, să fim martori trăirilor lor, să le ascultăm emoțiile – care pot fi foarte diverse și chiar extreme, toate sunt normale, să le ascultăm amintirile cu persoana iubită, să deschidem discuții despre ei. Este dureros să nu mai ai cui să-i vorbești despre cei care au murit, ca și cum nici n-ar fi existat. Și este important să găsim modalități de a continua conexiunea cu cei pe care i-am pierdut, prin ritualuri, amintiri, journaling, lucruri pe care le facem în memoria lor etc. Pentru că “moartea este finalul unei vieți, nu al unei relații.” (Mitch Albom, Marti cu Morrie)
Și cum mai putem ajuta este să fim parte din viața celor care trec prin doliu și din perspectiva cealaltă, a reorganizării vieții, a creării de noi experiențe, noi relații. Acest proces dual este oscilant (Margaret Stroebe and Henk Schut – “The dual process model of coping with bereavement”): procesăm pierderea, continuam relația cu persoana decedată, și ne organizăm viața fără ea în aceasta lume. Dar nu putem face asta singuri, în izolare. Aici putem ajuta, noi ceilalți.
Simți că putem învăța ceva despre viață de la procesul ăsta de moarte? Auzind toate poveștile pe care mi le-au spus și văzând cum își fac oamenii acel life review la sfârșit, e ceva important ce crezi că trebuie să înțelegem noi, cei care încă suntem aici?
Învăț ceva de multe ori în fiecare zi, din fiecare interacțiune cu pacienții mei și cu familiile lor, din experiențele lor în procesul de moarte și doliu. M-aș rezuma la două lucruri.
Am învățat, și ca urmare a formării mele de asistent social, să trăiesc mai mult în prezent. Dacă vrei, fiecare vizită cu un pacient sau familia lui este un exercițiu de mindfulness. Încerc să fiu cât mai prezentă acolo pentru ei, cu trăirile lor, cu bucuria, speranța sau tristețea, îngrijorarea acelei zile, a acelui moment. Fiind atât de aproape de moarte, fiecare zi are mai multă valoare. Și asta te ajută și să practici mai des exprimarea recunoștinței.
Am mai învățat că da, moartea este o parte a vieții, la fel de importantă ca nașterea, două momente esențiale în ciclul acestui miracol pe acest pământ, în aceasta realitate. Cu mulți ani în urmă, oamenii mureau acasă, înconjurați de toate generațiile familiei lor. Adulții și copiii erau expuși la procesul morții ca o parte naturală a vieții. Acum, oamenii mor de multe ori în spitale, în cămine și mult mai târziu decât mureau acum zeci de ani, pentru că speranța de viață a crescut. Moartea nu mai este ceva “normal”, implică mult necunoscut, multă teamă. Suntem cu toții entuziasmați de nașterea unui copil, înconjurăm familia și nou-născutul cu sprijin, cadouri, vrem să asistăm la naștere, etc. Când este vorba de procesul de moarte, de obicei prima reacție este de evitare. Cu greu găsim “tribul” care să ajute. Și acesta este rolul echipei hospice, de a ușura îngrijirea pacienților pe moarte, de a normaliza procesul, de informa familia, îngrijitorii pentru a reduce disconfortul, stresul. Pentru că este uman ca fiecare dintre noi să ne naștem și să murim înconjurați de oameni, de iubire, de grijă.

Sursă foto: Siddharth Soni, Unsplash
Nu pot să închei discuția noastră fără să te întreb: cum de ți-ai ales chemarea asta profesională?
Cred că trei experiențe din viața m-au făcut să fiu atrasa de profesia asta. Una dintre cele mai importante este faptul că bunicul meu, de care eram foarte apropiată, a murit subit când aveam 10 ani, a avut un atac vascular masiv și a murit la jumătate de zi după. Și cred că asta mă face să fiu interesată de partea de grief counseling, pentru că am trecut prin regret în procesul meu de doliu. Mi-am dat seama că nu-i spusesem niciodată “te iubesc”, pentru că în cultura noastră nu se spune foarte des asta, deși cred că ne-am exprimat afecțiunea foarte mult unul față de altul. Regret și pentru că mi-aș fi dorit să-l văd înainte să-și dea ultima suflare, iar mama și bunica, din dorința de a mă proteja, nu m-au lăsat să fiu aproape de el înainte de a muri. Dar mi-au normalizat procesul de însoțire a mortului, am fost la înmormântare, ceea ce știu că nu se întâmplă de fiecare dată (există oameni care vor să își protejeze copiii și nu îi lasă să participe la înmormântare). Cred că datorită acestei experiențe am fost foarte deschisă la a mă duce la înmormântările de după. Am considerat că este nevoie să fiu alături de cei dragi și la ultimul lor ritual de pe acest pământ.
A doua experiență a fost când am lucrat ca îngrijitor de bătrâni și am avut doi pacienți pe care i-am îngrijit până la ultima suflare. Și, deși am avut destul de multă anxietate (era prima dată când făceam lucrul ăsta), îmi amintesc, ca și cum ar fi ieri, că momentul ultimului lor suflu a fost ca o purificare, nimic care să sperie, din contra, ceva greu de descris, parte a miracolului care este viața. La moartea unuia dintre ei, care primise servicii hospice, la miezul nopții, a venit asistentă medicală pentru procedura declarării decesului. Și acea asistentă medicală, după ce a stat cu familia și a oferit sprijin emoțional, a venit la noi, cei doi îngrijitori, care plângeam. Și cu multă compasiune ne-a îmbrățișat și ne-a mulțumit pentru îngrijire. Și țin minte că atunci m-am gândit: “O, uau! Deci asta înseamnă hospice…”
Și ceea ce a mai fost important e că, în timp ce eram voluntar hospice și eram în proces de a-mi obține masterul în 2020, în plină pandemie, soacra mea a fost diagnosticată cu o boală terminală și am mutat-o din orașul în care locuia la noi acasă. A locuit cu noi aproape patru luni, până la sfârșitul vieții, și a primit serviciile hospice ale agenției la care lucrez acum. Și atunci am văzut partea cealaltă – cum este să îngrijești că familie un pacient pe hospice, cat de epuizant poate fi uneori, ce înseamnă hospice, cum poți să suni la numărul lor de telefon non stop în cazul în care sunt schimbări și atunci echipa vine…
Cum vezi moartea acum, după ce ai văzut probabil sute de oameni trecând prin asta?
Prin ceea ce fac în profesia mea, fiind atât de aproape de oamenii care mor, bineînțeles că mi-a fost activată relația pe care o am eu cu propria mea mortalitate. Și m-a făcut mult mai deschisă la diverse viziuni religioase despre ce înseamnă viața de apoi, m-a făcut mai deschisă la a citi despre “near death experiences” și bineînțeles mi-a redus mie însămi anxietatea despre moartea mea și a celor pe care îi iubesc. Mai e vorba și despre relația pe care încerc să o continui cu cei care au murit deja din familia mea, să mențină aceste legături. Și de a crede, indiferent de religia mea sau de alte religii, viziuni spirituale – că e un Nesfârșit, așa cum crezi și tu. Chiar este un Nesfârșit. Mi se pare imposibil să cred că această energie pe care o avem în noi s-ar finaliza prin moarte. Nu cred în asta. Cred în Nesfârșit.
Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…

Andreea Mottram, Hospice Medical Social Worker la o agenție hospice din California, SUA. Andreea are și formare în grief education prin programele de training coordonate de David Kessler și Liz Gleeson.
Dar, pe lângă toată această pregătire, Andreea mai are și o nesfârșită blândețe care se resimte în felul în care vorbește despre moarte și în care-și duce la bun sfârșit acest rol extrem de important de hospice worker. Aș zice că a primit acea aură pe care o au după o vreme oamenii care trăiesc în proximitatea morții și care, în loc să întâmpine cu frică ideea de mortalitate, se întorc către viață cu nesfârșită liniște și recunoștință.
Dacă vrei să iei legătura cu ea, îi poți scrie la andreeamottram [at] gmail.com.
Comments (0)