România e o țară bogată în tradiții funerare. Pe unii poate-i încurcă și îi enervează, dar pe alții, îi ancorează. Le dă o direcție. Le creează un calendar mental al iubirii, în care mai pot să noteze cu X din când în când câte-o ocazie de aducere aminte.
Tradițiile și ocaziile de pomenire ne țin pe mulți dintre noi pe picioare, oferindu-ne o punte prin timp către cei dragi ai noștri și un canal prin care să ne revărsăm iubirea către cei care locuiesc acum un spațiu undeva dincolo de simțurile noastre.
Recunosc că am stat întotdeauna în ultimul rând la acest “spectacol”, lăsând pe alții să cumpere și să pregătească, să împacheteze și să împartă, mai degrabă dintr-un fel de jenă că nu știam nimic despre felul în care se desfășoară această coregrafie. Dar, anul acesta, mi-am luat curiozitatea în dinți și am așternut-o pe foaie, ca să înțeleg mai bine ce și cum se marchează acele zile “misterioase” în care pare că toată lumea (în afară de mine) știa că e vremea să-i pomenim pe cei care nu mai sunt, adică Moșii de iarnă, de vară și de toamnă.
Bineînțeles, tradiția nu e știință exactă. Obiceiurile religioase sunt strâns împletite cu tradițiile locului, până în punctul în care nu le mai dezlipești pe unele de altele. În plus, în funcție zona țării, ritualurile diferă (chiar și la biserică), obiectele folosit la slujbă sunt esențiale sau opționale, iar pomana se dă mai cu “avânt” și opulență sau mai cu moderație. O să descriu ce-am înțeles până acum despre ce se face cu ocazia Moșilor (adică ritualurile rânduite de Biserica Ortodoxă), așa că te invit să citești mai departe fie din curiozitate, fie dintr-o conexiune cu religia și din dorința de începe să urmezi și tu aceste obiceiuri, în memoria strămoșilor tăi.
Sursă foto: Milada Vigerova, Pexels
Dincolo de zilele de pomenire individuală recomandate de Biserică (la 3, 9 și 40 de zile după moarte, iar apoi la 3, 6 și 9 luni și în fiecare an până la împlinirea a 7 ani), mai există peste an și niște zile în care-I pomenim colectiv pe toți morții. Așa, ca pe o familie mare din care ne tragem cu toții, de care trebuie să avem grijă și care nu trebuie uitată.
Și e ușor să uităm. E ușor să nu ne dăm seama că înainte de bunici, pe care majoritatea dintre noi i-am cunoscut și iubit, există un șir luuuung de strămoși adormiți ale căror nume a fost acoperit de praf și uitat de toată lumea. Oameni cu personalități și preferințe, cu dureri și bucurii, cu istorii și îndrăgostiri, cu încercări și realizări și dorințe pe care nu le mai știe nimeni, dar pe care le purtăm tăcut și neștiut în ADN.
Zilele astea m-am gândit mult la strămoșii mei și mi-am dat seama cu rușine de un lucru: nu știam cum îi cheamă pe “Moșii” mei de la bunici încolo, adică pe străbunici. Am sunat-o pe mama ca să aflu și mi-am dat seama cu ocazia asta ce nume frumoase aveau (Teodor! Ecaterina! Mihail! Și alții…) și am realizat că nu am altă legătură cu ei decât să spun un “Doamne odihnește-i” în gând și să încerc să învăț, ca un elev nepriceput, tradițiile pe care le-ar fi plăcut să le respect.
Sursă foto: arhiva personală
Așadar, care sunt cele mai importante zile de pomenire generală rânduite de Biserica Ortodoxă?
Sâmbăta este aleasă din vechime ca zi pentru pomenirea morților, pentru că este și “ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt cu trupul, iar cu sufletul s-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toți drepții cei adormiți.”1 Toate sâmbetele de peste an sunt zile în care putem să facem parastase, dar câteva sunt destinate pomenirii colective a celor morți:
Moșii de iarnă – adică sâmbăta dinaintea duminicii lăsatului secului de carne dinaintea Postului Paștelui, “deoarece Duminica următoare fiind închinată pomenirii înfricoșatei judecăți, facem rugăciune pentru morți, ca Dumnezeu să se îndure de ei la Judecata de apoi.”2
Moșii de vară – adică sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, “pentru ca pogorârea Sfântului Duh, care se va serba a doua zi, să se facă și asupra celor morți, izbovându-i din stricăciune și pedeapsă.”3
La care tradiția adaugă Moșii de toamnă (care pică astăzi, 4 Noiembrie, pentru cei ce citesc articolul chiar azi), zi care nu este trecută în cărțile de slujbă și de aceea e sărbătorită diferit, de la o zonă la alta, în general între 26 octombrie și 8 noiembrie.
“Zilele de comemorare a strămoșilor noștri sunt numite peste tot în România “moși”. Moșii se referă la toți strămoșii noștri, adică bunicii, străbunicii și cei dinaintea lor. Slujba care se face special pentru cei morți se numește parastas. Acest cuvânt provine din limba greacă, de la verbul care semnifică “a veni în ajutor”. Așadar, parastasul este o slujbă de mijlocire pentru sufletul celui mort.”4
Legat de denumirea de “moși”, am aflat un lucru interesant (mai ales pentru cei ce locuiesc în București): numele de Calea Moșilor vine, de fapt, de la această sărbătoare de pomenire. Calea Moșilor este una dintre cele mai vechi artere bucureştene și este legată de existența Târgulului Moşilor, care se deschidea primăvara în sâmbăta Rusaliilor, când se făcea pomenirea morţilor. Și i-a rămas numele așa încă de demult (ca reper pentru “demult”, Calea Moşilor devenea, în 1825, prima stradă pietruită din Bucureşti).5
Care sunt obiectele care se duc la biserică pentru la parastas?
Coliva este cel mai important element – și probabil că nu are nevoie de multe explicații, pentru că cei mai mulți dintre noi am gustat din (sau măcar văzut) acest preparat. Se face din grâu fiert și nuci pisate, se îndulcește cu miere sau zahăr și se ornează cu bomboane, zahăr pudră, cacao, în forma unor simboluri creștine (cruce, chipul lui Iisus Hristos, al Maicii Domnului), apoi se împarte ca pomană la înmormântări și parastase pentru odihna sufletului celui mort.
Cuvântul colivă se pare că a ajuns la noi din limba greacă, însemnând “grâu fiert sau un fel de prăjitură sau dulciuri”, prin intermediul limbii slavone (kolivo).
Surse foto: Anna Shvets, Pexels / Postolache Violeta, Caietul cu rețete
Ca simbolistică, reprezintă “credința nostră în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (I Cor. 15, 36).”6
Dacă ai participat vreodată la o slujbă de parastas, poate că îți amintește de momentul în care lumea ridica în mâini și legăna coliva, în timpul cântării “Veșnica pomenire” – un obicei care mereu mi-a ridicat semne de întrebare. Se pare că acest gest de înălțare a colivei sugerează urcarea sufletului celui mort la cer.
Această practică se consideră a fi preluată din iudaism. Referiri la acest obicei găsim în Vechiul Testament: “Spata ridicată și pieptul legănat să le aducă ei cu grăsime pentru ardere, legănându-le înaintea feței Domnului, și să fie acestea parte veșnică pentru tine și împreună cu tine și pentru fii tăi și pentru fiicele tale, cum a poruncit Domnul lui Moise.” (Levitic, 10, 15; alte citate: Ieșirea 29, 24; Levitic 8, 27; Numeri 6, 20 etc.).7
Vinul (denumit și “paus”)
Cuvântul “paus” provine de la latinescul “pausum”, adică încetare, odihnă, moarte; se pare că de la acest termen provine și expresia de “repauzat” sau “răposat”, adică mort. Atât la parastas, cât și la înmormântare, vinul (pausul) este unul dintre alimentele principale folosite în ritualul religios. După slujbă, preotul îl folosește pentru a-l turna în formă de cruce peste mormânt. Acest obicei amintește de balsamul cu care a fost uns Domnul înainte de a fi pus în mormânt.
Colacul
Colacul este o pâine rotundă, frumos împletită, care se folosește, și el, atât la înmormântare, cât și la parastas. Simbolizează crucea de spini a Mântuitorului, adică dorința noastră ca cel adormit să primească cununa cerească, viața cea veșnică.
Atât vinul, cât și pâinea sunt elemente folosită în timpul ritualului de împărtășanie, reprezentând Trupul și Sângele lui Iisus. Așadar, împărțirea lor cu cel adormit este un simbol al vieții veșnice.
Lumânarea
Nelipsite din ritualurile religioase, lumânările care se aprind pe morminte sunt “lumânările credinței și ale nădejdii creștine că sufletul omului este nemuritor, iar trupul său va învia la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.”8
Sursă foto: arhiva personală
La parastas, cel puțin câte o lumânare se pune în fiecare colivă de pe masă, iar restul lumânărilor se împart de obicei însoțite de un prosop (derivat din cuvântul grecesc care înseamnă “chip, figură”), acesta fiind pus în legătură cu chipul persoanei decedate.
O lumânare și un prosop trebuie să ajungă și la preot la începutul slujbei, alături de un element important: pomelnicul. Adică un bilețel de hârtie pe care scrii numele celui sau celor pomeniți și îl înmânezi preotului, ca să-i pomenească în timpul rugăciunilor. De fapt, asta e esența: dacă ai ajuns până aici cu lectura, înseamnă că și ai înțeles faptul că pomenirea prin rugăciuni e cea mai puternică formă de “ajutor” pentru cei de pe lumea cealaltă.
Pomana
Se obișnuiește ca la parastase să fie împărțite vase cu mâncare gătită sau pachețele cu alimente. Unele dintre ele sunt împărțite chiar în biserică, altele sunt duse ulterior pe la casele de prin vecini (mai ales la sat, unde comunitatea e strânsă și oamenii se știu între ei).
Cei ce primesc aceste daruri sunt datori să spună, conform obiceiului, “Dumnezeu să-l ierte” sau mai des întâlnitul “Bogdaproste!” (cuvânt de origine slavă, care în traducere înseamnă tot “Dumnezeu să-l ierte!”).
Surse foto: Elina Volkova, Pexels / Arhiva personală
Aș îndrăzni să spun, totuși, că pomana merită să ajungă cât mai departe de cercul apropiat al cunoscuților, ca să nu “riscă” să ți se întoarcă. Adică la cei mai sărmani, flămânzi și uitați de lume, care se bucură cu adevărat de acest dar.
Poate din obișnuință sau poate din senzația că “așa trebuie”, majoritatea pachetelor cu alimente sunt împărțite chiar în biserică, la finalul slujbei, ceea ce duce câteodată pur și simplu la un schimb de alimente între oamenii prezenți acolo. Mai rar se întâmplă să fie cineva cu adevărat nevoiaș care să aștepte pomana la ieșirea din biserică și să se bucure de ea.
Și eu am primit pachete de la străini și am spus “bogdaproste”, pentru că odată ce te alege omul din priviri, nu poți să refuzi. Dar adevărul e că m-am simțit ciudat, pentru că nu aveam nevoie de alimentele alea (din fericire). Și mi-ar fi plăcut să ajungă la cineva căruia să-i strălucească puțin ochii când le primește.
Poate că, încet-încet, o să ajungem să ne uităm un pic la acest obicei și reinventăm “schimbul” de pachete care se întâmplă la biserică, între participanții la slujbă sau între rude, în familia extinsă sau între aceiași vecini, pe la sate. Și, mai ales dacă ești la oraș și oricum nu ai cum să ieși cu oala de mâncare în fața blocului ca să împarți trecătorilor, am mai scris câteva idei despre cum și unde poți să oferi pomană cu folos într-un articol anterior.
Cam asta e pregătirea din punct de vedere “logistic”. Toate cele de mai sus se duc la biserică la începutul slujbei de pomenire și se pun pe o masă pe care o va sfinți preotul, iar apoi fiecare dintre ele vor fi folosite după cum s-a menționat mai sus: coliva va fi împărțită de pomană sau pusă pe masă pentru membrii familiei, în amintirea celui/celei care nu mai e; vinul va fi turnat pe mormânt de către preot (iar în cazul în care cimitirul nu e în aceeași localitate cu biserica în care ții slujba de pomenire, poți să-l oferi și pe acela de pomană); pachetele vor fi împărțite fie la biserică, la finalul slujbei, sau după masa de acasă, prin sat sau pe la casele pe care le alege lumea.
Dar lista e posibil să difere, după cum am aflat și eu un pic amuzată, discutând cu oameni diferiți. Duhovnicul meu, care slujește la o mănăstire din județul Teleorman, mi-a spus că nu e atât de important să duci un colac la slujba de pomenire, cât să ai o colivă, vin, lumânări și să se spună rugăciunile cuvenite. Mama, care e din Ardeal (Zalău, mai exact) mi-a spus că nu se obișnuia la ea la sat să se facă colivă, ci mai degrabă să duci prescură (colac) și vin. Iar în zona de sud a țării (județul Dâmbovița, mai exact) am văzut probabil cea mai impresionantă desfășurare de forțe la “împărțit”, constând în coșuri mari cu mâncăruri gătite, împărțite la nenumărate case.
Cred că fiecare e liber să procedeze cum îi dictează sufletul. Și, dincolo de rugăciunile de la biserică și cele câteva elemente ritualice simbolice, nimic nu e obligatoriu. Așa că orice pas înspre amintire, oricât de mic ar fi, va aduce un strop de bine în plus pe lumea asta (și, sper eu, și pe lumea cealaltă).
Închei acest articol cu un îndemn. Sau poate cu o provocare. Dacă nu ai mai făcut slujbe de pomenire pentru cei morți din neamul tău și dacă ai “emoții” (nu e un cuvânt nepotrivit, și eu le am), tot te-aș încuraja să încerci. Lucrurile poate-ți par prea noi dacă nu te-ai ocupat tu niciodată de ele personal, dar îți promit că sunt simple după ce te apuci de ele. Partea logistică nu trebuie să fie prea complexă – și nici prea costisitoare:dacă nu ai prea mulți bani de dat pe dat de pomană pachete cu mâncare, hrănește un singur om de pe stradă. Tot va fi primit. Așa că ți-aș propune ca data viitoare când te gândești la cei adormiți din neamul tău, să faci primul pas și să intri într-o biserică. Restul lucrurilor, dacă vin din suflet, o să se lege de la sine.
Resurse:
- Înmormântarea și parastasele cuvenite, Editura Agapis ↩︎
- Idem. ↩︎
- Idem. ↩︎
- Pr. Adrian Zaharia, Moartea și riturile funerare la români și la alte popoare, Editura Doxologia ↩︎
- https://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-26234049-unde-vin-numele-cartierelor-din-bucuresti-cum-aparut-denumirile-militari-drumul-taberei-vitan-ghencea-giulesti-dristor-colentina-sau-calea-mosilor.htm ↩︎
- Pr. Eugen Drăgoi, Înmormântarea și pomenirile pentru morți, Editura Episcopiei Dunării de Jos ↩︎
- Pr. Adrian Zaharia, Moartea și riturile funerare la români și la alte popoare, Editura Doxologia ↩︎
- Idem. ↩︎
Comments (0)