Povești despre doliu și vindecare: Interviu cu Laura Ionescu, autoarea cărții “Nu te găsesc pe nicăieri”

S-a zis că cititul ne dă voie să trăim mii de alte vieți, pe lângă a noastră. Dar, uneori, ne dă voie să o retrăim chiar pe a noastră, să ne revedem povestea într-o lumină mai clară, să citim cuvintele altora ca pe o subtitrare a propriei vieți care ne împrumută vocabularul de care avem nevoie ca să înțelegem toate lucrurile pe care le-am simțit cândva și nu le-am știut pronunța.

Laura Ionescu și-a pierdut mama pe când avea doar 17 ani și când abia începea să-și dea seama din ce-i făcută viața. Durerea i-a rămas înfiptă în suflet ca o cicatrice, una pe care Laura a purtat-o mereu la vedere, fără să o ascundă, dispusă să-i spună povestea oricărui om drag, așa cum își spun prietenii buni de unde au căpătat zgârieturile de pe corp. “Mama a murit când aveam 17 ani. E Ok, nu aveai de unde să știi. Acum sunt bine. Serios, chiar sunt OK.”

14 ani mai târziu, durerea Laurei s-a transformat în pansament. S-a așezat pe foaie și s-a transformat în “Nu te găsesc pe nicăieri”, una dintre cele mai duioase cărți pe care le-am citit în ultimii ani. Îmi vine să spun că e mai mult decât o carte, e o scrisoare de dragoste pentru mama care nu mai e. Sau o hartă a durerii pentru cei care au trecut la rândul lor prin doliu și care simt că s-au rătăcit și au nevoie să-și găsească drumul spre casă, urmărindu-i cuvintele ca pe firimiturile de pâine din pădure. Laura are talentul de a pune cuvinte acolo unde nu era decât un gol, de a te lua de mână și a-ți arăta cu poți să te uiți cu ochii deschiși la durerea de a pierde pe cineva, dar și cum poți să alegi să vezi pierderea doar ca pe o parte din povestea ta, nu ca pe o sentință.

Când am citit cartea asta, cu un pachet de șervețele lângă mine, ștergându-mi lacrimile din două în două minute, deși ambii mei părinți sunt bine, sănătoși, am simțit două lucruri: că pe cei care n-au trecut prin doliu îi poate face să înțeleagă cât de mare e câștigul timpului pe care încă îl mai au alături de părinții lor, iar pe cei care au trecut prin doliu îi poate ajuta să se simtă mai puțin singuri.

Poate că mi-e dragă cartea asta pentru că mi-e drag și omul din spatele ei (Laura e una dintre prietenele la care țin cel mai mult). Sau poate că am simțit că povestea asta e prea importantă ca să nu vorbim despre ea și că am privilegiul de a vorbi și cu prietena mea, Laura, dar și cu scriitoarea Laura Ionescu, autoarea unui best-seller care se află deja la al șaselea tiraj – și nu pare că a obosit. Așa că m-am bucurat și m-am emoționat când Laura a fost de acord să-mi acorde un mic interviu și despre cartea ei, dar și despre povestea din spatele cărții.

Și pentru că tot se apropie Crăciunul, e musai să spun că poți să comanzi cartea Laurei de pe website-ul editurii Publica. Poate că e cel mai frumos cadou pe care-l poți face pentru un prieten drag, care a trecut prin doliu: o carte caldă ca o îmbrățișare, care să-i zică “eu n-am știut ce să spun atunci când sufereai, dar uite, am găsit pe cineva care știe”.

Foto credits: Marius și Cristiana Matiș.

---

Laura, știu că, în multe feluri, cartea asta a fost “în pregătire” și că a trăit în tine mulți ani la rând, chiar și înainte să pui pe foaie vreun cuvânt. Și că între momentul în care ai pierdut-o pe mama ta și momentul în care a apărut această carte, a trecut destul de mult timp. Aș vrea să te întreb ce rol a avut pentru tine timpul ăsta. Sau, mai bine zis, cum ai ajuns să scrii cartea asta în momentul în care ai scris-o?

Cred că mai aveam pur și simplu nevoie să trăiesc și să cresc, astfel încât să pot privi mai clar ce s-a întâmplat. Și asta am și făcut. Anul 2020 m-a prins în casă – pe mine și pe ceilalți – și mi-a dat timpul necesar pentru a mă gândi, a simți, a interpreta pierderea mamei în contextul vieții mele. Atunci s-au legat lucrurile pentru mine: trecuse timpul de care am avut nevoie pentru interpretare și aveam timpul pentru a scrie. Era momentul. 

La cine ți-ai dori cel mai mult să ajungă cartea ta? Ai scris-o cu gândul la o anumită categorie de cititori sau a fost, mai degrabă, o scrisoare de dragoste pentru mama ta?

Am scris o carte așa cum mi-ar fi trebuit mie atunci. O carte care să redea și ridicolul, grotescul, durerea mistuitoare, dar și o carte care să îmi arate că numărul zilelor negre este limitat, nu infinit, o carte care să îmi arate că poți ajunge, la un moment dat, să te împaci cu absența. Citeam despre pierdere și moarte, dar temele erau abordate intelectual mai degrabă decât visceral. Am vrut să fiu raw, necenzurată, sinceră, brutal de directă. 

Ce ai simțit în perioada în care scriai cartea asta? Ce rol a avut pentru tine scrisul?

Inițial, am scris fără intenție. Fără să mă gândesc ce voi face cu textele care îmi ieșeau, parcă pentru prima oară, cu ușurință. După primele capitole, ale amintirilor frumoase, scrisul a devenit un imens travaliu emoțional, pentru că începutul poveștii noastre avea și un sfârșit, iar apropierea de el a fost ca o scufundare completă în întuneric. 

Când a plecat cartea în lume, m-am simțit de parcă mi-am eliberat durerea înapoi în sălbăticie și m-am întors la mine însămi, după multă vreme în care îi acordasem mult spațiu, poate prea mult, din mine. 

Mi se pare important să vorbim și despre povestea din spatele cărții, pentru că marele câștig al ei e că reușește să creeze un vocabular al dorului și să-i echipeze pe cititori cu niște expresii care descriu o experiență atât de des întâlnită, dar care de multe ori ne lasă fără cuvinte: pierderea unui om drag. Așa că spune-mi te rog, din perspectiva cuiva care a trecut prin pierderea unui părinte, ce simțeai nevoia să auzi zilele acelea? Sub ce formă a fost important pentru tine să primești sprijin din partea oamenilor din jurul tău?

Nu a fost important, a fost vital. Deși mă consideram om mare, nu eram. Nu eram echipată să procesez moartea celui mai important om din viața mea. Sprijinul a venit sub toate formele: fizic – oameni care verificau dacă am mâncat, psihic – prietena care își petrecea timpul cu mine și care mă asculta sau, dimpotrivă, îmi respecta dorința de a tăcea. Atunci a mai apărut o categorie aparte de oameni: cei care și-au dorit să conteze în viața mea și care au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să îmi ofere ajutorul atunci când l-am cerut, fără să-mi spună că “trece și asta”, “ești puternică’”, “hai că ești mare de-acum.”

Care sunt lucrurile pe care ai învățat atunci că nu e bine să le spui sau să le faci în preajma unui om care a trecut prin doliu?

Aș evita clișeele, deși sunt conștientă că fără ele e posibil să nu mai avem nimic de spus în momentele acelea. M-au enervat (pentru că, de fapt, mă răneau) replicile de genul “Așa a fost să fie”, “Așa a vrut Dumnezeu.” și lamentările de genul “Aoleu, acum ești a nimănui”, “Ești copil fără mamă” etc. E mai puțin despre ce spui și mai mult despre cât asculți. 

Scrii la un moment dat în carte că felul în care mama te-a pregătit pentru plecarea ei a fost să te învețe, “recitând” cu voce tare, toate lucrurile de bază dintr-o gospodărie: să calci, să gătești, să speli vase. A fost “vara în care mama mi-a predat cum să supraviețuiesc”, ca să te citez. Tu când ai simțit că e momentul să te pregătești pentru acest deznodământ? Ai apucat să-i spui cu adevărat la revedere sau ai ținut cu dinții de speranță până în ultima clipă?

Mi-am luat la revedere când am întrebat-o dacă se teme de moarte. Am avut nevoie de curaj pentru a deschide conversația și am avut nevoie de curaj ca să îi ascult răspunsul, pentru că acesta a fost momentul în care moartea a devenit o posibilitate. Iar ea a fost și mai curajoasă, fiindcă mi-a răspuns fără ocolișuri – mi-a spus că nu, fiindcă își regăsise credința. Însă cartea este pentru mine adevăratul “la revedere”, lunga listă a detaliilor pe care le-am iubit la mama, portretul femeii-forță, denunțul, revolta, supraviețuirea, regăsirea, liniștea. 

Când și cum vine vindecarea? Ce te-a ajutat pe tine să ajungi în punctul în care să poți vorbi despre moartea mamei tale și, iată, chiar să scrii despre asta?

Aș vrea să am o formulă magică, dar mă tem că nu există. M-au ajutat timpul, terapia, muzica, literatura, scrisul (cartea e doar un text care a supraviețuit, sertarul e plin cu altele care nu au văzut lumina zilei), prietenii, zilele, una după alta. M-au ajutat acțiunile, nu întrebările. Poate că am fugit de durere ținându-mă ocupată, dar în timpul acesta și lumea și-a recuperat, treptat, culorile. 

Mie mi se pare că ai reușit să găsești unul dintre cele mai frumoase moduri de a onora amintirea mamei tale: i-ai dus povestea mai departe și ai pus-o, ca un plasture, pe inimile atâtor oameni care au citit-o. În ce alte feluri îți aduci aminte de mama ta?

Uneori mi-ar plăcea să împărțim pentru câteva momente aceeași pereche de ochi atunci când călătoresc. Alteori mă surprinde să îi simt mirosul în metrou sau pe stradă. Din când în când, îmi gătesc ce gătea ea și sper să aibă același gust. Ciorbă de perișoare, ardei umpluți, chiftele. Bucătăria miroase ca în copilărie, când de-abia așteptam să gust totul și ea îmi spunea să am răbdare. 

Știu că această carte a ajuns în mâinile foarte multor oameni: e deja la al șaselea tiraj (o adevărată performanță pentru o carte de debut), felicitări! Ce-ți dorești cel mai mult de la cartea asta, pe mai departe?  

Îmi doresc să-și continue drumul către inimile oamenilor. Să apară în viețile lor când au nevoie de ea. Să îi facă să se simtă mai puțin singuri. Nu am alte așteptări; trăiesc o realitate care a depășit chiar și cele mai îndrăznețe visuri ale mele.

---

Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…