Poveștile despre pierderea cuiva drag sunt asemănătoare în foarte multe feluri, chiar dacă vin de la oameni diferiți. Lucrurile pe care nu le spunem celor dragi, întrebările pe care le ținem în noi, subiectele pentru care nu ne pregătim și care ne iau pe sus atunci când ne trezim în fața morții… Toată “logistica” înmormântării pe care o descoperim în practică și ne-am fi dorit să o știm, așa că încercăm să o dăm mai departe altora după ce am trecut prin ea. Toate lucrurile pe care nu am știut să le spunem celor dragi care trec prin doliu, dar le repetăm acum, după ce le-am învățat, ca pe o mantră. “Fii acolo, chiar și în tăcere. Ascultă. Dă-i spațiu să-ți spună de o mie de ori ce s-a întâmplat. Nu-i spune cum ar trebui să se simtă sau despre ce ar trebui să creadă, ci doar oferă sprijin.”
Sunt multe lucruri care se repetă în poveștile care vin spre mine. Și, totuși, există câțiva oameni care, de la un punct încolo, fac lucrurile “altfel” decât cum ne-am obișnuit. Care apucă să întrebe și să afle că omul lor drag alege să plece de pe lumea asta printr-un alt ritual decât înmormântarea clasică. Vorbesc despre acei oameni care optează pentru incinerare în loc de înmormântarea tradițională, la cimitir, respectând dorințele celor dragi și descoperind, cu ocazia asta, răspunsuri la întrebări pe care nici nu știau că le au.
Recunosc, și eu știu prea puțin. Am fost la înmormântări tradiționale, dar dacă mi-ar cere cineva drag să-i îndeplinesc dorința și să aleg incinerarea după moartea sa, ar trebui să învăț lucrurile de la zero. Așa că poate reușim să învățăm împreună.
Pentru tot ce veți citi mai jos trebuie să-i mulțumesc Oanei Boeru, care a împărtășit cu noi atât povestea ei despre pierdere, cu toate gândurile și trăirile cu care vine la pachet, cât și experiența ei cu incinerarea ca practică funerară și toate sfaturile pe care le-a adunat pentru alții trecând prin acest proces. O discuție foarte valoroasă, în care am vrut să păstrez cuvintele Oanei nealterate, așa cum le-am primit.
Oana e unul dintre oamenii norocoși care a știut sigur ce are de făcut ca să îndeplinească dorințele persoanei care a murit, așa că mi-am dat seama, încă o dată, cât de important e să tragi aer în piept la momentul potrivit și să ai curajul să porți conversația aceea grea, care începe cu “tu ce îți dorești, de fapt?”

Sursă foto: cottonbro studio, Pexels
Oana, ai putea să povestești, în câteva cuvinte, despre pierderea prin care ai trecut? Pe cine ai pierdut și cum s-a întâmplat asta?
A fost tatăl iubitului meu, T. Suntem împreună de peste 10 ani și am fost aproape de părinții lui în toți acești ani. În ianuarie 2022, tatăl lui a primit diagnostic de cancer limfatic, a urmat tratamentul chimio până în iulie și la început de august a fost schimbat cu pastile. În 2 zile era la pat, complet incapabil să se țină pe picioare. De atunci, au urmat 2 luni de salvări, internări, diagnostice, ultimele 3 săptămâni a stat la ATI și acolo s-a și stins.
Ai apucat să-ți iei rămas bun?
Eu nu, din păcate. La hematologie nu aveam voie să facem vizite, doar T. a obținut 2 vizite în 2 luni. Iar la ATI nici atât nu am avut voie, doar preotul a avut acces pentru împărtășire. T. a intrat la el într-una dintre “ultimele dăți” și și-a luat rămas bun.
Ce ai simțit în zilele de după plecarea lui?
Plecarea pentru mine a fost când l-au luat ultima dată cu salvarea. De atunci în fiecare zi trăiam cu posibilitatea să fie ultima zi. La ATI ne spuneau zilnic că nu prinde ziua de mâine. Am stat cu sufletul strâns așa timp de 3 săptămâni. Ajunsese T. să schimbe soneria de la telefon, ca să nu mai murim puțin la fiecare apel.
Moartea lui, stingerea au adus gol. Deși era plecat deja de acasă, era încă acolo, cu noi, ca existență și energie. Când am primit vestea a venit un gol, foarte greu de susținut și de umplut. A dispărut ultima speranță că el mai există cumva. Am căutat împreună momente, poze, într-o tristețe copleșitoare a lui T., să îl recompunem cumva, să îl ținem încă acolo. Îl încurajam să plângă, să povestească orice simte.
A fost vreun gest de susținere care te-a ajutat cu adevărat?
Avem prieteni buni, foarte buni. În toate săptămânile dinainte și zilele de după, ne-au scris și sunat zilnic, să știe de T., de noi, să știm că sunt acolo pentru orice avem nevoie. Un gest imediat a fost când ne-au spus că se duce și o prietenă a găsit la 11 noaptea preot care să vina cu noi la spital la ultima împărtășire.
Altă prietenă ne-a ajutat cu transportul celor apropiați de la crematoriu și chestii logistice. Am primit ajutor cu ce implică pensia de urmaș. Oameni care au sunat imediat, au aflat, au venit către noi cu informații.
Și eu l-am ajutat pe el. Au fost zile când nu putea suna la ATI. Pur și simplu nu putea. Nu a putut suna la morgă, la pompe, la nimic. Eu am sunat. Este esențial să aibă lângă ei pe cineva care să preia logistica, cineva mai detașat, mai lucid. Eram din familie, dar nu era tatăl meu, plângeam cu el, dar puteam să fac chestii pe care el nu le putea nici măcar articula.
Oana, din experiența ta, ce crezi că e bine să-i spui unui om care trece printr-o pierdere? Și, dimpotrivă, ce e bine să nu îi spui?
Că ești acolo. Atât. Că ești acolo dacă și pentru orice are nevoie și poți ajuta. Și că îți pare rău pentru pierderea lui. Și dacă poți să stai acolo lângă el, să îl susții energetic, să îl asculți, să îl lași să fie, să plângă, să orice.
Nimic despre ce și cum ar trebui să fie și să simtă.

Sursă foto: Antoni Shkraba, Pexels
Știu că ai optat pentru o practică funerară mai puțin întâlnită la noi, și anume incinerarea. Îmi poți povesti puțin despre cum ai făcut această alegere?
A fost alegerea comunicată de tatăl lui. Am respectat ce și-a dorit, atât. Deși eram speriați, deși era o opțiune care îl distrugea fizic complet și rapid, ca percepție. Diferit de înmormântarea care l-ar fi ținut mai “aproape” o vreme, mai real cumva și care ne-ar fi oferit un loc unde mergem să ne conectăm cu el.
Tocmai pentru că e o practică despre care se vorbește mai puțin, cred că sunt o mulțime de oameni în căutare de informații. Ai putea să-mi spui, dacă e în regulă, care sunt pașii “administrativi” pe care trebuie să-i urmeze oamenii care optează pentru incinerare?
Primul pas este să menționezi asta când iei pachetul de la pompele funebre. În el este inclusă taxa de incinerare. Ei fac și programarea. În funcție de când e programat sunt 1-2 zile de stat la camera frigorifică a casei funerare, mai ales dacă e weekend, zile care se plătesc separat deși apar incluse în pachet (așa am pățit noi). Crematoriul nu operează sâmbăta și duminica.
Apoi, trebuie vorbit pentru sala de ceremonii care se plătește separat – este o sală mare, cu bănci și catafalc, pentru situații în care știi că vin mulți oameni să își aducă ultimul omagiu (mulți înseamnă mai mult de 10). Sala mică (unde intră aproximativ 4-6 persoane) intră în costul de incinerare (1.400 lei aproximativ). Pot intra simultan 3-6 persoane, dacă vin mai multe, intră pe rând. Sunt multe săli/camere de acest gen.
Se poate opta pentru slujbă, există preoți care oficiază slujbe. Se păstrează același ritual ca la înmormântare (nu am știut asta, noi am ajuns nepregătiți, fără prosoape, lumânări mari, colac, vin și colivă, pentru că ni s-a spus că se face “un fel de” slujbă de preoți “pensionați” adică răspopiți. Incinerarea este o practică încă nerecunoscută de biserica ortodoxă română.
Se pot aduce pachete pentru a fi date de pomană celor care vin. Sala de ceremonii arată foarte solemn și ok. Durează cu totul cam 2 ore maxim. Oamenii pot veni cam cu o ora înainte, să își aducă ultimul omagiu. Slujba durează cam 30 de minute și apoi sicriul este coborât către cuptorul de incinerare.
Aparținătorii trebuie să ajungă cam cu o oră înainte de a sosi oamenii, ca să fie timp pentru acte și plăți. Dacă e cu colaborarea unei firme de pompe funebre, este acolo și un reprezentant care îți spune exact ce ai de completat și unde și cum.
Cenușa stă la răcit și e pusă în urnă după 24 de ore. Urna e cea dată de crematoriu, standard, inclusă în cost. Dacă vrei alta mai faină, cumperi separat. Cenușa stă 40 de zile într-o cameră specială unde o doamnă are grijă să aprindă lumânare în fiecare zi, cu candelă și tămâie și tot. Pentru “doar 350 de lei”. Apoi e mutată urna în firidă. Firida poate fi amenajată după gust, contracost. Costul pe an este de 30 de lei și poți merge oricând în vizită.
Poți aduce fotografie și la ceremonie, ea va fi apoi dusă lângă urnă.
Câteva lucruri importante:
● Pentru incinerare există doar sicriu de tranzit (cu care e transportat), nu se arde decedatul în sicriu
● Se aduc doar flori și coroane fără metal, sticlă (coroane pe burete)
● Nu se pun în sicriu obiecte de metal, sticlă, dispozitive electronice

Sursă foto: The Good Funeral Guide, Unsplash
Povesteai, când mi-ai scris inițial, că te-a frustrat lipsa de informații și că ai descoperit multe lucruri din practică, pe care ți-ar fi plăcut să le știi dinainte să treci prin această experiență. Dacă ar fi să alegi doar câteva dintre cele mai importante (sau, poate, neașteptate) informații pe care le-ai aflat în acest proces, care ar fi acelea?
Nu am știut care sunt pașii de urmat din momentul în care moare până ajunge să fie preluat de pompele funebre. În spital, ne plimbau de la secția de hematologie la ATI și invers. Nu știam câte ore trebuie ținut, din ce motive, ce acte se semnează, de către ce doctor etc. Era absurd. Normal este ca ei, ATI sau secție, să știe ce să spună, pentru că le mor oameni zilnic acolo. Sau să aibă un format digital care să fie accesat și unde să găsim toți pașii, sau să ne îndrume din prima unde trebuie. Adică la cei de la anatomie patologică. Ei știu ce este de făcut și ne-au dat toate detaliile.
Neașteptat a fost să aflu că la anatomie patologică se face toaletare și îmbălsămare implicit. Fără niciun cost.
Ar fi fost util să știu că pachetul oferit de firmele de pompe funebre este ok doar în scris. Că de fapt nu fac totul, și dacă fac sunt extra costuri, și over all dintr-o ofertă de 3.900 de lei ajungi să dai câteva sute bune peste numai la ei.
Să știu că vom cheltui mult peste cei 6.000 decontați de stat. Nu are cum altfel, fie cu incinerare, fie cu înmormântare. Costuri de pomană, de preoți, de batiste, de transport, de îmbălsămare etc. Apar costuri de peste tot. Am simțit un gust intens de furăciune și de manipulare a unor oameni aflați în momente în care nu pot spune nu ușor… noi am ajuns la 7.000 de lei fără să ne dăm seama.
Nu am știut ce implică incinerarea, care este specificul (fără metal etc., ce am scris mai sus, cum decurge ceremonia, cât durează, nimic… am aflat din gură în gură, cel mai mult la fața locului, când atenția era minimă…) cei de la pompe funebre au dat prea puține informații și incomplete (în cazul nostru).
Cred că o întrebare frecventă în aceste circumstanțe – dar la care te rog să răspunzi doar dacă vrei – este ce se întâmplă ulterior și cum aleg oamenii să păstreze cenușa rezultată în urma acestei practici. De multe ori, vedem în filme că ea este presărată într-un loc din natură care-i era drag acelei persoane sau că există un gest cu încărcătură simbolică. Tu cum ai ales să păstrezi urna funerară?
Decizia a fost a lui T. și a mamei lui. Au decis să fie păstrată în firidă, acolo pot veni să viziteze oricând. Și mai știm și că această cenușă e poluantă pentru mediu…
Mică paranteză: trebuia să-mi imaginez că cenușa nu e prietenoasă cu mediul, dar după ce mi-a deschis Oana ochii și după câteva căutări pe Google, m-am lămurit și eu de ce. Câteva explicații detaliate pot fi găsite aici și aici, deși mi-ar fi plăcut să găsesc și resurse în limba română pe tema aceasta.
Ce crezi că au nevoie să audă oamenii care trec printr-o pierdere? Dar cei care încearcă să-i susțină?
Uf, greu de pus în cuvinte… o să zic și ce au nevoie să fie, să facă, și ce au nevoie să audă. Au nevoie de timp. Timp cu ei, timp cu durerea, timp de odihnă, timp să faca ce le face bine. Au nevoie să audă vorbe de susținere și au nevoie de prezență susținătoare, cu acțiune. Să simtă că nu sunt singuri.
Mai cred că au nevoie să le spui că ești acolo, nu o zi, două, ci cât e nevoie. Să le aduci aminte zilnic că ești acolo. E ca o plasă de siguranță când mergi pe sârmă, pentru că e o perioada grea și fragilă.
Mai cred că au nevoie și să le dai spațiu să fie în durere și jale. Să le dai voie verbal, să îi asiguri că este ok. Un spațiu să stea cu ei înșiși, să vorbească despre ce simt, să îi asculți neîntrerupt, să le validezi simțirile și durerea, așa cum sunt ele.
Și asta a simțit și T., au nevoie să aibă oameni lângă cu care să poată vorbi de tot ce s-a întâmplat. Și aici a fost greu. Foarte puțini au disponibilitate emoțională (pur și simplu nu știu cum să facă asta) să te întrebe cum a fost, cum ești și stea cu tine să te audă vorbind despre asta cât ai nevoie. E fantastic de important. L-am văzut cum simțea nevoia să spună prin ce a trecut, cum a fost, cu detalii care par morbide, dar ele au fost realitatea noastră 2 luni de zile, zi de zi. E tare important și benefic.
Dar au nevoie și să știe că e ok să râdă, să se simtă bine, să iasă, să se bucure, dacă așa le vine, pentru că e parte din viață, e onorarea vieții, e ok și să nu se simtă vinovați.
Pentru susținători, pot vorbi din experiența mea – că asta simt că am fost și sunt, susținător, deși am fost și sunt parte din familie. M-a ajutat și mă ajută să am sistemul de suport prezent, adică prietenii. Să știu că sunt acolo dacă am nevoie, să aud că îi interesează cum sunt, că își fac timp pentru mine. Să am cui să povestesc, să am cui să destăinui propriile emoții și frustrări, să am cui să mă așez în brațe, așa cum îl ajut eu pe el ținându-l în brațe când are nevoie, cu suflet, cuvinte și brațe.
Mă ajută însă și să am timp singură, să procesez ce e al meu de procesat, să am liniște și singurătate.
Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…

Oana Boeru, care mi-a transmis cu multă generozitate și deschidere povestea ei despre pierdere și doliu, despre experiența ei de susținător a unui om drag care și-a pierdut tatăl, dar și despre ce e bine de știut și făcut atunci când dorința celui care a plecat e să alegi incinerarea ca practică funerară.
Simțeam că un articol generic cu pași de urmat în vederea incinerării ar fi fost mai greu de digerat și mai puțin util decât perspectiva unui om care a trecut în realitate, pas cu pas, prin asta. Așa că apreciez cuvintele blânde ale Oanei, care simt că o să aline multă lume, și toate sfaturile valoroase împărtășite pe această temă despre care încă vorbim prea puțin.
[…] Nimic despre ce și cum ar trebui să fie și să simtă.(Oana Boeru în interviul pentru Nesfârșit.ro) […]