Când cineva drag moare, puține lucruri ne pot pregăti pentru ce vom simți atunci. Ne-am obișnuit să-i zicem, generic, “durere”, pentru că avem încă vocabularul potrivit să denumim gaura neagră care se cască în absența acelui om și care ne înghite toată pofta de viață.
În realitate, sub familia lexicală a “durerii”, trăiesc de multe ori zeci de nuanțe de tristețe, amestecate cu regrete, cu rușine, cu senzația de abandon sau chiar cu ușurare că “s-a terminat totul”, cu anxietate, amorțeală și cu alte sentimente ale cărui nume nici nu l-am descoperit încă, pentru că le trăim pentru prima dată.
Poate că plângem “prea mult”. Iar când simțim că ne ia pe sus valul de plâns, încercăm să-i punem baraj cu toată forța, să ne ascundem cumva de “ochii lumii”. Ne rușinăm.
Sau poate că nu putem plânge deloc și ne întrebăm, într-un colț de minte, dacă s-a “stricat” vreun mecanism înăuntrul nostru. Dacă suntem noi greșiți. Dacă o să ne judece lumea. Și iar ne rușinăm.
Așa că povara sufletească se dublează. Pe lângă că ne doare tot ce simțim și nu putem ține sub control, parcă ne străduim să-i “protejăm” pe cei din jur de tot ce simțim, să nu-i “incomodăm” cu toată durerea noastră sau să ne ascundem, ca și cum ar fi lucrul “de bun simț” de făcut.
Sursă foto: Marcelo Chagas, Pexels
Nu mi-am dat seama decât recent cât de populară e acea frază pe care un om îndurerat o spune în secunda în care simte că lacrimile încep să-i înțepe ochii: “scuze, îmi pare rău că plâng”.
“Scuze”, spus cu voce stinsă de cineva care scoate rapid un șervețel și-l duce la ochi, ca și cum ar fi făcut ceva complet rușinos în văzul lumii. Ceva pentru care codul bunelor maniere impune clar o explicație, o scuză și un gest prin care să se șteargă rapid urmele infracțiunii.
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume în care nimeni, dar absolut nimeni, să nu trebuiască să-și ceară iertare vreodată pentru că plânge. Și mi-ar plăcea ca noi, cei din jur, să învățăm să nu le mai spunem celor în suferință “gata, nu mai plânge!”, ci “e ok, sunt lângă tine, simte tot ce simți”. Așa, poate că nu s-ar mai simți responsabili să protejeze pe toată lumea de sentimentele lor. Și poate că s-ar simți mai puțin singuri.
Una dintre psihoterapeutele mele preferate mi-a spus cândva că plânsul e limbaj fără cuvinte. Că e prima formă de comunicare pe care am învățat-o când eram bebeluși (am plâns când ne era foame, sete, somn sau când voiam iubire, pentru că nu știam să le cerem în cuvinte) și că plângem și acum, ca adulți, atunci când nu găsim cuvintele să zicem ce simțim.
Așadar, când cineva simte prea mult – fie că se manifestă prin plâns sau nu – cel mai plin de iubire gest pe care-l poți face e să rămâi acolo. Să nu fugi de furtuna dinăuntrul lui și să stați amândoi, îmbrățișați, în ploaie. Să nu-l abandonezi.
În continuare, aș vrea să le mulțumesc pentru generozitate Cătălinei, Cristinei și Roxanei, care au împărtășit cu mine și cu voi poveștilor lor despre pierdere. În felul acesta, m-au ajutat să ilustrez măcar o parte dintre lucrurile pe care le putem simți când pierdem pe cineva drag, dar și să arăt cât de important e să ne dăm voie să simțim – și să LE dăm voie celor în suferință să simtă lângă noi, fără să ne protejeze și fără să ne dea explicații.
Surse foto: Karolina Grabowska, Pexels / Barış Karagöz, Pexels
Povestea Călinei Bichescu:
Ai putea să povestești, în câteva cuvinte, despre pierderea prin care ai trecut? Pe cine ai pierdut și cum s-a întâmplat asta?
Am pierdut-o pe mama, care a fost foarte multă vreme lumina din viața mea și motivul pentru care mergeam mereu înainte. Mi-a schimbat întru totul realitatea.
A fost dureroasă pierderea unui părinte, a unui mentor, a unui reper la care m-am raportat dintotdeauna. Dar cred că cea mai dureroasă dintre toate a fost pierderea celei mai bune prietene pe care am avut-o și o să o am vreodată.
A fost diagnosticată subit cu cancer pulmonar, cu metastaze multiple. Semnele au fost acolo de multă vreme, însă erau parșive și vagi.
Totul s-a întâmplat fulgerător, a trecut o lună și jumătate de la diagnostic și până să ne despărțim pentru totdeauna. Sau pentru o perioadă…
Ce ai simțit în zilele de după plecarea ei?
Ne așteptam de ceva vreme să se întâmple ce este mai rău, motiv pentru care surprinderea noastră nu a fost atât de mare atunci când mamei i-a venit momentul.
Am simțit un gol combinat cu o stare de șoc care au durat săptămâni întregi. Plus epuizare fizică și psihică după lună și jumătate de adrenalină și incertitudini.
Ulterior, a urmat etapa „optimismului” și a „bucuriei de a trăi”. Am introdus ghilimelele pentru că, deși a fost o perioadă foarte frumoasă din viața mea, în care am acumulat multe amintiri lângă cei pe care îi iubesc, am și lăsat multă durere să ia amploare în subconștientul meu – poate din dorința de a nu lăsa masca de „femeie puternică” să pice și de a nu îi împovăra prea tare pe cei din jurul meu.
Uitându-mă în urmă, mă „cert” puțin pentru cum am gestionat situația și îmi dau seama că e perfect de înțeles să fii apatic/fără vlagă/interiorizat în asemenea momente – sfătuiesc pe toată lumea care a ajuns cu cititul până aici să își consume suferința atunci când simte că apare, să nu o facă pe vitejii când simt că lucrurile se dărâmă în jurul lor și să nu își lase lacrimile pe mai târziu, când consecințele sunt mult mai dăunătoare.
Ce rol a avut pentru tine plânsul? A existat vreun alt mod prin care ai reușit să exteriorizezi durerea și să găsești alinare?
Cel mai bine m-am exteriorizat prin scris și comunicare cu ceilalți despre ce simt.
Plânsul ca metodă de „purificare” a fost prezent mai ales în momentele în care rămâneam eu cu mine – cum am spus, am evitat în toată această perioadă să îi încarc pe cei din jur cu durerea și golul pe care le-am simțit.
Ce simți că e bine să-i spui unui om care trece printr-o pierdere? Și, dimpotrivă, ce e bine să nu îi spui?
Oricum ai îmbrăca în cuvinte acest mesaj, cred că cel mai valoros lucru pe care îl poți face este să îi transmiți omului că ești lângă el și că nu va fi nevoit să traverseze o asemenea perioadă de unul singur.
Pe de altă parte, nu am fost niciodată fan al îndemnului de a „fi puternic/ă”. Sau cel puțin nu când acest îndemn te transpune în zona de reprimat emoții.
Nici constatarea că „am viața în față” nu m-a ajutat prea mult 🙂. Teoretic, așa o fi, însă, să fim serioși… în momentele proaspete pierderii este ultimul lucru la care îți vine să reflectezi.
Sursă foto: Isabelle Taylor, Pexels
Povestea Roxanei Istrate:
Ai putea să povestești, în câteva cuvinte, despre pierderea prin care ai trecut? Pe cine ai pierdut și cum s-a întâmplat asta?
Pe 10 octombrie 2021 bunica mea a primit un diagnostic de care noi ca familie ne-am temut și ne-am ferit cât de mult am putut de când a izbucnit pandemia: era pozitivă de Covid.
Ce ai simțit în zilele de după plecarea ei?
Tristețe imensă, cea mai mare tristețe din viața mea de până atunci, fiind prima persoana foarte iubită de mine și din familia mea “de baza” să spun așa, care a murit. În același timp am mai simțit împăcare (pentru că starea ei de sănătate din ultimii ani și mai ales din ultimele luni era din ce în ce mai șubredă și plină de suferință, iar în acest context moartea putea fi o eliberare). Aceeași împăcare am simțit-o și pentru că eu îmi imaginez că s-a regăsit cu toți ai ei pe care i-a pierdut de-a lungul vieții și după care știu ca a suferit mult. Am simțit chiar și bucurie ca am avut puterea și tăria să fiu lângă ea în momentul în care a murit, deși a fost cel mai greu de dus moment din viața mea. Să vezi pe cineva murind nu e ușor, cu atât mai mult pe cineva pe care îl iubești din tot sufletul.
Ce rol a avut pentru tine plânsul? A existat vreun alt mod prin care ai reușit să exteriorizezi durerea și să găsești alinare?
Plânsul m-a ajutat să consum fizic durerea. M-au mai ajutat discuțiile cu oamenii apropiați, cu familia, să îi port o parte dintre lucruri (haine, bijuterii), să scriu, să gândesc pe toate părțile tot ce s-a întâmplat și cumva să găsesc explicație pentru toate, să citesc și să ascult diverse lucruri despre moarte, în special de la oameni care studiază sau lucrează în ceva adiacent morții (de exemplu urmăresc de ceva timp pe Youtube o hospice nurse din SUA și îmi dau o mare stare de bine poveștile ei despre diverși pacienți, în special poveștile care au o latură mai spirituală sau chiar “paranormală”). Din tot ce am scris, cred că m-au ajutat cel mai mult plânsul atunci când îmi vine și să vorbesc despre ce simt și gândesc în legătură cu acest eveniment și cu fenomenul morții în general.
Ce simți că e bine să-i spui unui om care trece printr-o pierdere? Și, dimpotrivă, ce e bine să nu îi spui?
Ce e bine: mai degrabă ce e bine să faci, decât să spui – să asculți acel om, să fii lângă el în mod real și în modul în care are nevoie, chiar dacă asta nu corespunde cu ce crezi tu că e bine, să îl asculți atât cât are nevoie și așa cum are nevoie. Și cred că e bine să îi spui că e ok să plângă oricât simte, să își trăiască durerea așa cum simte, în același timp având grijă să nu facă lucruri pe care să le regrete mai târziu sau pe care să le justifice prin durerea simțită.
Ce nu e bine să spui: te înțeleg, nu mai plânge, a plecat într-un loc mai bun, trebuie să faci xyz tradiții / obiceiuri, poate e mai bine așa.
Sursă foto: Don Kaveen, Unsplash
Povestea Cristinei Nidel:
Ai putea să povestești, în câteva cuvinte, despre pierderea prin care ai trecut? Pe cine ai pierdut și cum s-a întâmplat asta?
Eu am pierdut-o pe mama, în ianuarie anul acesta, după vreo 8 ani în care efectiv am trăit cu o sabie a lui Damocles deasupra capului. Un cancer de sân, cu un prognostic de 6 luni până la an. Cu toate astea, a rezistat mai bine de 8 ani. Cred că mai mult decât boala în sine, faptul că ne așteptam ca în fiecare moment să se întâmple inevitabilul a fost ceea ce ne-a secat cel mai mult de energie. I-am trăit și retrăit moartea de mii de ori în acești ani de zile.
Ce ai simțit în zilele de după plecarea ei?
În primele zile am fost cumva într-o transă, într-o stare de amorțeală, normală de altfel, datorată șocului dar și a oboselii acumulate în ultimele zile.
Apoi s-a așternut un sentiment de tristețe, bineînțeles, dar sentimentul cel mai pregnant a fost acela de eliberare. Poate nu sună foarte frumos, dar cei care au trecut printr-o asemenea experiență vor înțelege cu siguranță. Să vezi persoana pe care o iubești cel mai mult pe lume chinuită de dureri atroce aș îndrăzni să spun că este o durere mai mare decât să treci tu prin acele dureri sau chiar decât moartea în sine. Așa că moartea a venit cu aceasta eliberare, a ei din ghearele durerilor fizice și a mea din închisoarea neputinței de a o ajuta.
Ce rol a avut pentru tine plânsul? A existat vreun alt mod prin care ai reușit să exteriorizezi durerea și să găsești alinare?
Eu am fost blocată mulți ani – când durerea a devenit prea mare, corpul meu și-a dat un fel de shut down (disociere se cheamă fenomenul în psihologie) și îmi era foarte greu să exteriorizez durerea. Am trăit mulți ani într-o stare de amorțeală emoțională, în care nu prea simțeam multe, nici bune, nici rele. Rabufneam în câte o criză de plâns din când în când, dar simțeam că îmi face mai mult rău decât bine. Apoi, după moartea ei, am început să dau drumul la supapă, dar puțin câte puțin, cât să fie suportabil. Așa că acum plâng mai des și reușesc să eliberez într-un mod mult mai sănătos tristețea. Lacrimile vin când vor ele, uneori seara înainte să adorm, uneori când sunt la volan, alteori când sunt în metrou sau autobuz. Dar am învățat să le accept și să le las să curgă oriunde aș fi pentru că știu că sunt vindecătoare.
Ce simți că e bine să-i spui unui om care trece printr-o pierdere? Și, dimpotrivă, ce e bine să nu îi spui?
Nu cred că există o regulă general valabilă, suntem toți diferiți, trăim situațiile în mod diferit și avem nevoi diferite. De aceea cred că cel mai bine este pur și simplu să întrebi: în ce fel îți pot fi alături? și apoi să fii pregătit să onorezi acea nevoie, oricare ar fi ea, fără să încerci să te gândești ce crezi tu că ar vrea sau ce ai vrea tu în locul lui. În general, orice ai spune, să te gândești că acum nu este despre tine, ci despre respectiva persoană și durerea ei.
Sursă foto: J W, Unsplash
Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…
Călina Bichescu, avocat stagiar la Baroul București, care mi-a scris din proprie inițiativă când a aflat de blogul Nesfârșit.ro și mi-a împărtășit, cu multă generozitate și naturalețe, povestea ei despre pierdere.
Îi mulțumesc pentru că mi-a reamintit cât de important e să îți consumi suferința atunci când apare, să nu o lași “pe mai târziu”. Pentru că, așa cum am descoperit-o și pe pielea mea, lacrimile nu se evaporă, doar se adună.
Roxana Istrate, asistent președinte la Institutul Dezvoltării Personale, căreia îi mulțumesc pentru că mi-a dat voie să fiu intermediarul prin care povestea ei despre pierdere ajunge la voi.
Și mă bucur că această poveste există, pentru că Roxana a spus ceva extrem de important: că a simțit inclusiv bucuria faptului că a putut fi alături de bunica ei în momentul morții. Cred cu toată ființa ideea că a fi lângă cineva drag în momentul morții este unul dintre cele mai importante gesturi de iubire pe care-l poți face față de acea persoană – să-i fii alături ca să o conduci când pleacă din viața asta, cu toată durerea care vine la pachet cu acel moment.
Cristina Nidel, Consilier pentru Dezvoltare Personală, care poate că nici nu și-a dat seama cât m-a încurajat.
A fost una dintre primele persoane care mi-au comentat la postarea prin care anunțam că am lansat Nesfârșit.ro și mi-a împărtășit și ea, din proprie inițiativă, povestea pierderii prin care a trecut. Îi mulțumesc pentru că mi-a reamintit că sentimentul de eliberare care vine la sfârșitul unei boli prelungite nu vine din altă parte decât din iubire față de persoana care “s-a eliberat” și ea, la rândul ei, de durere.
Tuturor, le mulțumesc cu toată sinceritatea pentru faptul că au împărtășit poveștile lor cu mine și, implicit, și cu voi. Sper să ajungă la cine are nevoie de ele!
[…] Nici constatarea că „am viața în față” nu m-a ajutat prea mult. Teoretic, așa o fi, însă, să fim serioși… în momentele proaspete pierderii este ultimul lucru la care îți vine să reflectezi.(Călina Bichescu în interviul pentru Nesfârșit.ro) […]