Cum îi ajută pe copii terapia prin joacă? Interviu cu Monica Mereuță, psiholog

Doliul înseamnă durere, jale și răni sufletești deschise la orice vârstă. Pierderea unui om drag vine cu multe întrebări la care nu știm cum să răspundem, iar undele de șoc sunt cu atât mai mari, cu cât refuzăm să ne gândim la moarte sau să vorbim despre ea, până ce ne ia prin surprindere și ne trage covorul de sub picioare.

Și toate astea, cu gândirea unor adulți care sunt conștienți că moartea e reală, există, dar care totuși aleg să închidă ochii și să o ignore până în ultima secundă, pentru că e prea greu.

Dar cum ar fi să fii copil? Să nu ai încă o gândire logică, ci magică? Să nu știi clar din ce e alcătuită lumea și să crezi că cei câțiva adulți din familia ta apropiată sunt centrul gravitațional al universului, iar apoi să dispară unul dintre ei fără explicații?

Părinții abia știu ce să facă cu durerea lor. Puțini sunt echipați să se uite, cu ochi limpezi, la durerea copiilor. Așa că, din iubire, “protejează”, cum știu ei mai bine. Vorbesc în metafore, despre somnuri lungi din care bunicii nu s-au mai trezit sau despre Dumnezeu care i-a luat pe unchiul sau pe mătușa ta mai aproape de El, așa că rămâi cu întrebări. Și cu furie. Și cu frici. Trăiești cu senzația că și ai tăi pot să dispară fără urmă și fără explicații într-o zi și să te lase singur pe lume. Crești cu ideea că moartea e ceva îngrozitor, nenatural și greu de controlat, despre care nu trebuie să vorbim, ca nu cumva să se întâmple. Iar cercul vicios se repetă. Devii adult și ți-e în continuare îngrozitor și incontrolabil frică de moarte.

Știu că atunci când citești cuvintele “copilărie” și “moarte” în aceeași propoziție s-ar putea să simți o doză de revoltă. Ce treabă au una cu alta? Copiii trebuie protejați! Da, și eu am simțit asta multă vreme, dar mi-am dat seama că “protecția” manifestată ca lipsă de explicații, de comunicare și de încredere că cel mic poate asimila noțiunea de moarte într-un mod natural poate încâlci lucrurile în așa măsură, încât va fi nevoie să le descâlcești doar cu ajutorul unui profesionist.

Am înțeles mai bine lucrurile acestea vorbind cu Monica Mereuță, psiholog (psihoterapeut și logoped) acreditat de Colegiul Psihologilor din România, cu o experiență de 13 ani în lucrul cu copiii și adolescenții. Pe Monica am urmărit-o fascinată pe Facebook, în timp ce posta despre poveștile adunate în cabinetul ei din ședințele de terapie prin joacă.

Terapie prin joacă? Da, există și e o tehnică minunată, care simt că are toată logica din lume pentru un copil între 2 și 10 ani, care nu-și poate articula îngrijorările și fricile într-un mod la fel de direct ca un adult. Am descoperit cu o doză de bucurie și speranță că există acest fel de terapie și m-am gândit că oricărui părinte i-ar prinde bine să știe că există o astfel de resursă care-i poate ajuta copilul să treacă mai ușor prin experiența doliului. Îi mulțumesc Monicăi în avans pentru că ne arată lumea prin ochii copiilor din cabinetul ei, prin poveștile absolut minunate pe care le-a împărtășit cu mine (și cu voi) în continuare.

Sursă foto: cottonbro studio, Pexels

---

Monica, mi-ai spus că îi ajuți pe copii și adolescenți să proceseze doliul și pierderea, prin intermediul terapiei prin joacă. Poți să-mi spui în câteva cuvinte în ce constă această formă de terapie?

Terapia prin joacă e cam singura pe care eu o văd utilă în lucrul direct cu copiii (2 – 9, 10 ani). Cu adolescenții adaugi, acolo unde se poate, elemente de joc. Terapia prin joacă reprezintă o abordare de, să zicem, tratament psihoterapeutic adresată copiilor și este făcută de un specialist format, acreditat și mai ales supervizat în asta! În România există și formare directă în Dramaterapie și Terapie prin Joc, restul formărilor pe psihoterapia copiilor introduc diverse elemente, dar nu au partea de joc concret. Apoi e important să se știe că în terapia cu copiii nu te joci pur și simplu! Practic, totul se petrece într-un spațiu sigur, adică o cameră de terapie, unde sunt jucării atent alese, iar terapeutul, dar și spațiul, și jucăriile încurajează micul pacient/client să transmită ceea ce simte. 

Pe foarte scurt este un cadru în care copilul își exprimă în siguranță emoțiile și apoi alături de ele construim împreună comportamente mai sănătoase, mai adecvate, mai potrivite. Trebuie să menționez și faptul că nu brusc îl pui pe copil să se joace de-a ceva, ci îl lași pe copil o întâlnire, două, trei, cât are nevoie, să exploreze mediul, să se joace, să descopere, să se exprime liber! Abia apoi vii tu ca terapeut și dai unele direcții, cât mai aproape de problema cu care copilul se confruntă. Avem joc directiv și nondirectiv în terapie. E important să știm când cel nondirectiv devine directiv sau invers!

De exemplu, în lucrul pe doliu/pierdere, terapia este directivă și focalizată. Apoi, contează mult cum și cât de adaptat este copilul – terapia cu copiii este un dans – uneori copilul conduce, alteori conduce terapeutul! Indiferent de cât de mare sau de adaptat este un copil în terapie, terapeutul ține cont de nivelul de dezvoltare al copilului, de capacitatea lui de a răspunde jocului și invitațiilor ce vin dinspre terapeut, abilităților lui, dar și nivelului de rezistență pe care îl opune. Terapia presupune întâlnirea cu emoții care dau/aduc disconfort și atunci ne protejăm, copiii fac asta și mai mult decât noi, oamenii mari!

Jocul are multiple beneficii și e de menționat că mare parte din noi ne-am dezvoltat datorită jocului! Puterile miraculoase ale jocului sunt:  ajută la vindecarea sau integrarea unor experiențe traumatice sau stresante, susține modalități noi de gândire, dar și practicarea unor comportamente noi, ajută la dezvoltarea capacității de a lua decizii cât mai potrivite, permite exprimarea emoțiilor, ajută la comunicarea problemelor personale altora, ajută la dezvoltarea creativității etc. 

Copiii au nevoie de psihoterapie când lumea din jurul lor nu mai e un loc sigur pentru ei și ne transmit asta, întâi de toate, prin comportament. Comportamentul e primul care ne dă semnale că ceva nu e în regulă în lumea copilului! Lumea copilului nu e doar în casă, alături de părinții lui, e bine de știut asta! Eu sunt formată în Psihoterapia Integrativă a Copilului și Adolescentului și apoi am simțit nevoia să înțeleg mai bine jocul și m-am format în Neuro-Dramatic Play Therapy by Sue Jennings, și apoi sub egida formării continue am făcut cursuri pe cazuistica diversă mereu. Îmbin elemente din multe abordări pentru că psihoterapia integrativă are acest beneficiu, cadou etc. – nu te limitează la un singur cadru de lucru și la o singură structură – îți oferă metode și modele de lucru din foarte multe abordări terapeutice.

Apoi contează mai puțin abordarea terapeutică (deși eu am un ochi critic în a face psihanaliză cu copiii! Da, știu că se practică!?!), dar mai ales contează terapeutul și cât de bine format este el de către cineva în terapia prin joc și joacă. Nici un copil sub 9 sau 10 ani nu se așează pe canapea și îți spune problema lui! Își spune problemele așezat în joc! Evident jocul e diferit și e specific fiecărei vârste. Dar mai ales eu lucrez cu copiii avand la baza un model bazat pe atașament, adică creăm o relație în care copilul se simte sigur. E primul ingredient al procesului terapeutic în general, nu doar cu copiii. 

Stânga: “Nevoia de contact fizic dupa moartea mamei” (5 ani) / Dreapta: “Un tată care e singur mereu și nu mai vorbește de când și-a pierdut soția” (8 ani)
Sursă foto: Psiholog Monica Mereuță (fotografii din cabinet)

Jocul e o resursă fabuloasă și a noastră a adulților, doar că ori o avem blocată, ori nu reușim să o regăsim în noi. Și adesea în interacțiunile mele cu părinții, când îi rog să se conecteze cu copiii lor prin joacă, ei îmi spun “dar eu nu știu să mă joc!”. A te juca nu înseamnă a face tu ca adult prea mult, înseamnă a fi lângă copil, 100% și a asista la ceea ce el îți oferă: mâncare, legănat de păpuși, trenulețe și accidente de mașini. Părinții pot începe din a se juca boardgame-uri scurte și rapide de colaborare pentru început, pot crea felicitări, pot picta un desen comun. Pot alerga! Pot modela din/cu plastilină. Pot cânta! Adică până la a ajunge să poată asista și fi prezent în jocul copiilor, poate fi participant activ la altă formă de joc. Jocul are multe forme!

Cum reacționează copiii la această formă de terapie? Care au fost rezultatele sau reacțiile care te-au bucurat cel mai mult?

Eu încă sunt fascinată de jocul copiilor din cabinet, de asta multe din sesiunile mele sunt filmate. Protejez aceste date, dar le filmez pentru că acolo, în acel film, eu am un univers întreg, apoi tot acolo în film, eu mă pot auto-evalua pe mine ca terapeut. Mă fascinează mereu ce rămâne în casa de păpuși sau pe covor sau măsuța după unele sesiuni și nu mă simt confortabil când trebuie să strâng “scena” pentru următoarea întâlnire, de asta am început să filmez, pentru că vreau să țin minte și ceea ce spun copiii.

Copiii adoră să se joace! E foarte adevărat ca sunt tot mai mulți copii care nu mai reușesc să acceseze aceasta parte din ei și acolo vin eu și îi invit să asiste la jocul meu și să intervină când vor și construim această deblocare a acestei capacități a jocului. Jocul îmi oferă și mie multă vindecare și mai ales aplecare spre lumea mea interioară!

Apoi, există o întreagă literatură de specialitate pe tema terapiei prin joc, evident în afară, dar din fericire există și resurse traduse la noi, și cumva eu ca și terapeut mă simt foarte aproape de principiile terapiei prin joc ale Virginei Axline și deși sunt vechi (1947) eu le simt foarte actuale și simt nevoia să menționez că e important ca fiecare adult care lucrează cu copiii să le știe și să le atașeze rolului lui profesional. 

Cele 8 principii ale terapiei prin joc, conform lui Axline, includ:

1. Formarea unei alianțe terapeutice cu copilul și asta presupune să poți fi prietenos și onest în primă fază.
2. Acceptarea completă a copilului.
3. Stabilirea și oferirea unui mediu terapeutic care oferă permisivitate.
4. Identificarea și reflectarea sentimentelor pe care copilul le exprimă. Pe toate.
5. Identificarea, recunoașterea și respectarea capacității copilului de a-și rezolva propriile probleme.
6. Terapeutul nu este directiv și îi oferă copilului spațiu să conducă terapia.
7. Terapia este un proces gradual.
8. Stabilirea unor limite clare pentru a ancora terapia în realitate.

Cred că cel mai bine las câteva exemple pentru a observa cum aduc copiii în terapie propriile lor universuri interioare. Păstrez în minte și în suflet 3 povești din terapie cu ajutorul jocului și jucăriilor, dar și care au legatură cu tema subiectului de azi – doliul – un subiect greu și apăsător pentru absolut toți oamenii! 

E important să nu uităm că pierderea și doliul în cazul copiilor poate fi reprezentat și de: pierderea unei jucării de atașament, a unei educatoare/profesoare/bone, mutarea într-o casă nouă, moartea unui animal de companie, moartea bunicilor/părinților/fraților, boală, abandon, adopție, dizabilitate etc. 

Când vorbim despre pierdere și doliu în cazul copiilor, e important să avem un tablou larg al subiectului, pentru că atunci când eu spun despre mine ca sunt în doliu, automat oricine se gândește că a murit cineva apropiat mie. În cazul copiilor, și nu numai, doliul și pierderea sunt foarte intense și largi ca spațiu de manifestare! 

Stânga: “Furia din doliul dupa mama, la 2 ani distanță” (11 ani) / Dreapta: “Pierderea unui tată – familia acum” (6 ani)
Sursă foto: Psiholog Monica Mereuță (fotografii din cabinet)

Pe toate cred că le-am mai împărtășit pentru că am acest acord, evident, păstrând și schimbând elemente clare care pot duce la identificarea unei persoane, dar vreau să menționez că dacă vă identificați cu vreo parte din poveste, e doar o simplă identificare și că și cu ocazia acestui interviu, am re-cerut acordul pentru a povesti despre ele, aici, deși au trecut câțiva ani de la ele.

---

O poveste pe care eu o port cu mine e legata de o fetiță și un cangur. Fetița a venit la mine cu multe diagnostice din sfera tulburărilor de învățare (disgrafie, discalculie, dislexie), dar și a tulburărilor de adaptare. Eu, ca logoped, după ani întregi, văd instant când e o problema complexă sau când e nevoie doar să lucrăm și să așezăm unele cărămizi care lipsesc. La fetița aceasta, lucrurile erau clare pentru mine! Ok, nu reușea să citească și să facă unele lucruri specifice vârstei, dar în același timp era foarte comunicativă, reușea să facă rapid o relație, ei ca și părinți aveau o relație bună cu ea. Din punct de vedere cognitiv, avea unele elemente care nu mă duceau deloc spre tulburări de învățare sau de adaptare!

În a treia întâlnire, puiul de cangur (era o mamă și un pui de cangur dintr-un ou kinder) a dispărut. Nu am dat mare atenție, pentru că adesea se pierd jucării, dar le găsesc. Brusc, în următoarea întâlnire, puiul de cangur a apărut! Apoi iar a dispărut! Evident că m-am prins ca ea îl ia acasă. Dacă eram un logoped și atât, probabil as fi ținut un discurs despre cum nu e bine să iei lucrurile altora, dar terapeutul din mine s-a întrebat: de ce ia doar puiul, nu și pe mama-cangur? Eu lucram în continuare pe dislexie și cu fiecare întâlnire mă convingeam că nu e ceva din sfera tulburărilor de limbaj!

Am încercat să iau toate informațiile din familie. Părea totul clar acolo: copil așteptat, primit, îngrijit, iubit, susținut, părinți cu o căsnicie sănătoasă. Puiul de cangur venea și pleca cu ea! După câteva întâlniri, am întrebat-o de ce mama cangur nu merge împreună cu puiul ei. A răspuns că doar ea poate avea grijă de puiul de cangur! Din nou mintea mea de terapeut și-a pus întrebări. Și eram fascinată cum aducea cangurul și cum îl lua cu ea. Și aflasem că acasă nu se juca cu el! De la o întâlnire la alta, cangurul era în buzunarul ei.

Cu multa blândețe, cu multă observare a jocului ei, am descoperit că atunci când ea avea 4 sau 5 ani, părinții ei pierduseră un copil la naștere și ei nu i s-a spus nimic despre asta, deși asistase la creșterea și dezvoltarea acestui bebeluș în burta mămicii ei! Părinții ei nu au ascuns ceva, pur și simplu era atat de multă durere acolo încât au blocat și ei totul ca să poată merge mai departe! I-am încurajat să își proceseze doliul și pierderea bebelușului alături de o colegă, iar eu am rămas cu fetița și apoi împreună cu părinții ei, am procesat tot ce era acolo la ea legat de acest bebeluș care nu a mai venit. Cangurul pui a mers pe tot parcursul terapiei la ea în buzunar! Doar că, în momentul în care am aflat de pierderea bebelușului din familia lor și am început să lucrăm terapeutic efectiv pe acest aspect, ea nu se mai juca cu el, ci mereu era pus în marsupiul mamei lui și apoi iar îl lua cu ea în buzunar. Menționez că tot ce era din sfera dislexiei, disgrafiei, adaptării s-au așezat fără prea mult efort din partea mea!

Apoi, pregăteam încheierea procesului nostru împreună și eram pregătită să i-o ofer pe mama cangur de tot, dar în ultimele două întâlniri nu a mai luat puiul și la despărțire mi-a spus că orice “puiuț din lume se simte bine cu mama lui, chiar dacă în buzunarul meu e mai cald”. Azi, mama și puiul de cangur din acel ou kinder sunt acasă la mine, nu în cabinet, pentru că acolo, eu mi-am dat seama că vreau să fiu terapeut pentru copii mai mult decât oricând!

“Puiul de cangur.”
Sursă foto: Psiholog Monica Mereuță (fotografie din cabinet)

---

O altă poveste a unui copil de 7 ani care avea probleme mari de comportament și era adoptat și părea că nimeni nu reușește să formeze o legătură cu el, nici măcar părinții, a fost când a construit o casă din șinele de tren și a spus: știu că am o casă și doi părinți și îmi place asta, dar ce faci atunci când știi că ei nu sunt ai tai, deși tu vrei să îi simți ca fiind ai tăi, dar nu poți să depășești că ei nu sunt părinții tăi? E ca și cum știi că ai alți părinți și mereu te întrebi dacă ei au murit și ti-e frică mereu că și aceștia vor muri și iar vei avea alți părinți noi care vor muri? Un întreg lanț de frică, abandon, pierdere, moarte. Le-am luat pe rând pe toate, în ritmul lui, și după vreun an și jumătate, ne-am despărțit cu el mai sigur, mai încrezător, mai deschis, mai puțin înfricoșat de ideea pierderii!

Azi e un adolescent fabulos, care are doi părinți buni care au creat o legătură cu el și i-au dat voie să-și pună toate întrebările și mai ales i-au dat spațiu să poată descoperi sentimentul de siguranță în relația cu ei. Și da, încă își mai pune întrebări despre părinții lui biologici! E posibil să îi găsească și să îi cunoască cândva. A fost despre a lucra cu părinții lui adoptatori și cu fricile lor de a nu-l pierde, după tot ce ei îi oferă, pentru că nu e ușor să vezi că oferi totul din tine și auzi un adevăr al copilului tău care nu corespunde deloc cu ce te așteptai tu să auzi! Și da, copilul suferea o pierdere mare, imensă, copleșitoare, deși i se întâmplase ceva minunat – o familie nouă și caldă și buna îi oferise cămin și siguranță. Pierderea era tot acolo. Probabil că o parte din ea va fi mereu.

---

O altă poveste, pe foarte scurt și cu detalii schimbate: o fetiță de 10 ani care făcea atacuri de panică. La 10 ani copiii nu prea se mai joacă. Ea se juca! Mult și frumos! Doar că mereu, orice se juca și orice făceam, ducea totul spre construcția unui pod pe care îl făcea din niște piese de Lego Duplo. Mereu se întâmpla asta! Orice făceam, la finalul întâlnirii în cabinet, rămânea acel pod. De fiecare dată când duceam discuția spre acest pod, întâlneam un “ei, doar construiesc, asta îmi iese!”. Nu, nu doar construiești și asta îți iese, și-a spus terapeutul din mine! De ce mereu același pod? De ce niciodată nu faci altceva? De ce e identic? De ce și când eu nu îți propun să ne jucăm se întâmplă să ajungi să rămână pe masa podul din lego duplo?

Evident că am citit tot ce puteam găsi despre semnificația sau metafora unui pod, dar în același timp, știu că pentru fiecare ființă umană, un obiect poate reprezenta altceva! Atacurile de panică s-au redus, deși nu am găsit cauza. Podul era mereu re-construit. Întrebările din capul meu erau multe și o invitam mereu să introducem acel pod în diverse exerciții. Nu voia asta! Efectiv, după ce îl construia, îl punea să îl văd, și atât! Mă frustra! Mergeam în supervizare. Deja ce mi se spunea acolo, eu încercasem. Voiam să închei procesul, pentru că îmi atinsesem obiectivele. Podul era la fel mereu!

Înainte de o întâlnire, am făcut eu un desen. O pădure cu un râu. Mai desenasem ape de-a lungul vremii cu ea. Mi-a venit să fac asta instinctiv. Ea a făcut podul. L-a pus peste apa desenată de mine. Și așa am aflat că bunicul ei murise înecat! Doar că nimeni nu îi povestise nimic despre asta și povestea din mintea ei era că bunicul murise într-un râu care avea un pod ponosit de piatră din satul lui, pe care ea își amintea că nu o lăsa să treacă “pentru că se putea rupe cu mine, el”. Îi era frică de apă, pentru că se gândea că și ea se va îneca, deși atacurile de panică se întâmplau adesea în mijloace de transport și am lucrat pe frica ei de moarte și de mișcare ne-controlată de ea.

Povestea morții bunicului ei era alta. Și nu avea legătură cu podul pe care ea și-l imaginase! A fost nevoie ca mama ei să vina în terapie cu noi și să ne spună povestea reală a morții bunicului ei, pentru ca “avea doar 4 ani și am zis că mai bine nu îi spunem nimic pentru că oricum bunicul era departe și îl vedea doar vara!”, doar ca bunicul reprezenta pentru ea o figură importantă, pentru ca în primii trei ani din viața fetei, același  bunic a stat la ei pentru că făcea un tratament în oraș. Am reconstruit povestea podului. Am re-cladit în jurul podului o altă poveste și ea a luat cu ea o piesa lego din pod ca talisman, care o va ajuta să treacă peste toate podurile pe care va trece mai departe! 

Am lăsat aceste povesti aici pentru ca le port cu mine mereu și mai ales ne arată clar că ai noștri copii iau cu ei tot ce le spunem și tot ce nu le spunem, și când au un spațiu sigur, ni le arată. Caută răspunsuri! Își doresc încheieri și au nevoie de ele! Ca fiecare om mare din jurul lor!
 

Stânga: “Nu știu să spun, dar pot desena. Doliu dupa bunica.” (6 ani) / Dreapta: “Durerea din doliul dupa tata” (17 ani)
Sursă foto: Psiholog Monica Mereuță (fotografii din cabinet)

Cum pot apela la tine părinții care vor să-și ajute copiii să treacă peste pierderea cuiva drag? Ce tip de servicii oferi?

Eu sunt psiholog specializat în psihopedagogie, psihologie clinică și  psihoterapie integrativă, dar cu formări continue în EMDR, teoria atașamentului, neuro-dramatic play. Există o pagină de Facebook Psiholog Monica Mereuță pe care îmi tot propun să scriu, dar nu mai am timp și îmi pot scrie acolo, pentru că la câteva zile verific căsuța de mesaje și răspund. În același timp, menționez că sunt foarte prinsă, dar pot redirecționa cazurile spre alți colegi.

Ofer, pe larg: 

Psihoterapie (copii, adolescenți, adulți)

Consiliere parentală

Logopedie

---

Mulțumirile către această discuție se îndreaptă către…