Cum ne găsim curajul să vorbim despre moarte? Interviu cu Anca Magyar, doula de moarte

Gândul că trebuie să învățăm să fim muritori mi se pare tot mai rezonabil de rostit de când am început blogul ăsta. Am senzația că, pe vremuri, oamenii încă știau cum să vorbească despre moarte ca despre ceva natural, nu ca despre un “accident” al soartei – gândiți-vă doar la toți bunicii noștri care nu-și purtau hainele “alea bune” la sărbători, ci le păstrau pentru înmormântare, anunțând asta cu la fel de mare naturalețe ca prognoza meteo. Și mai cred că undeva, pe parcurs, uitând să-i pronunțăm numele și s-o privim în față, moartea s-a transformat într-o umbră fără contur, în “ceva” înspăimântător care locuiește în cotloanele minții noastre și spre care ne e frică să privim, ca nu cumva umbra aceea, ca-n filmele de groază, să sară spre noi și să facă ravagii.

Din păcate, umbra există. Și apare în mod obligatoriu oriunde răsare soarele, la fel cum viața include în mod automat și un final, adică moartea, de care avem nevoie ca să apreciem și să dăm sens timpului care ne-a fost alocat pe planeta asta.

Dar umbra e înspăimântătoare mai ales pentru că nu ne uităm la ea decât cu colțul ochiului. Pentru că nu ne gândim la ea decât în ultima secundă, când nu suntem pregătiți, și atunci – fix ca în filmele de groază – țâșnește spre noi și ne dărâmă din picioare. Dar poate că dacă am putea s-o privim în ochi puțin câte puțin, să dăm la o parte voalul fricii de pe fața ei și să vedem ce rămâne acolo, i-am da un nume, am ști la ce să ne așteptăm, am înțelege cum trebuie să reacționăm și am ști mai bine ce să facem cu noi – sau cu cei dragi de lângă noi – când ne întâlnim cu ea.

De-asta îmi dă speranță fiecare moment în care descopăr câte un specialist care și-a asumat rolul de a-i ajuta pe oameni să învingă frica întâlnirii cu moartea sau de a-i învăța cum să le fie alături celor care se pregătesc să plece și cum să le aline lor fricile mai ușor. Anca Magyar e unul dintre acești specialiști: este prima moașă de moarte acreditată din România, din câte știm amândouă, și a obținut certificarea urmând cursurile Inelda International End of Life Doula Association, unde l-a avut ca profesor pe Henry Fersko-Weiss. Rolul ei este de a ajuta familiile să proceseze doliul, fie că e înainte sau după decesul cuiva, dar mai ales de a însoți persoana care se pregătește să moară în ultimele clipe ale vieții ei. Cu Anca am avut deja bucuria de a discuta despre rolul ei de moașă (doula) de moarte și despre felul în care pot apela oamenii la serviciile ei, așa că te invit să recitești prima parte a conversației aici.

În această a doua parte a interviului, am vrut să aflu părerea ei despre câteva dintre cele mai grele și importante subiecte la care ne simțim “nepricepuți” cei mai mulți dintre noi – cum vorbim despre moarte cu familia sau chiar cu persoana care urmează să plece dintre noi? cum îi înțelegem și îndeplinim nevoile? cum ar trebui să ne raportăm la ideea de moarte ca să învingem, măcar puțin, frica?

Surse foto: Hristo Fidanov, Pexels / Rakicevic Nenad, Pexels

---

Anca, moartea e un subiect pe care puțini avem curajul să-l abordăm, chiar și în al doisprezecelea ceas. Cum putem să vorbim despre moarte cu cei din familie – sau, ca să fac întrebarea asta și mai grea, cum vorbim chiar și cu cei care urmează să treacă prin asta, cu cei care se află pe patul de moarte? Există vreo recomandare de pași delicați pe care-i putem face în direcția asta?

Cuvântul “delicat”, pe care l-ai folosit, cred că este esențial. Eu aș începe întotdeauna cu propria moarte. Ne confruntăm cu ceea ce poate fi denumit chiar o fobie de moarte la nivel global și sunt mai multe explicații pentru asta, inclusiv istorice – de exemplu, războaiele care au contribuit la asta. Era foarte multă moarte și atunci ne-am îndepărtat tot mai mult de noțiunea aceasta. Dar înainte de a putea discuta cu oricine despre moarte, cred că ar fi foarte sănătos să ne confruntăm puțin cu propria mortalitate. Asta pentru că, după părerea mea, orice frică își are rădăcina în frica de moarte. E un paradox cu care trăim, iar în momentul în care începem să acceptăm gândul acesta și să ne apropiem de condiția aceasta, totul devine mult mai ușor. 

Multă lume mă întreabă de ce mi-am ales un lucru atât de trist și de greu și eu le tot spun că e fix invers. Că în momentul în care am început să lucrez în terapie, să meditez, să citesc, să petrec foarte mult timp cu propria mea mortalitate, tot ce s-a întâmplat a fost că am simțit o poftă de viață tot mai mare și că lucrurile devin tot mai simple. Orice dilemă ar avea cineva, în momentul în care integrează conceptul de moarte, totul devine mult mai ușor.

Și asta ne ajută apoi și să discutăm despre moarte cu altcineva. Atâta timp cât noi simțim în corp o tensiune când menționăm cuvântul acesta, când noi ne apărăm automat, fie că ne place sau nu, se simte, se transmite. Când se întâlnesc două persoane care simt exact aceeași tensiune legată de un subiect, atunci bineînțeles că îl vor evita, ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori. În momentul în care unul dintre cei doi e mai relaxat în privința asta, automat o să fie și celălalt, în măsura în care poate, bineînțeles.

Când cineva urmează să moară, sunt decizii care trebuie luate, lucruri care trebuie să se întâmple și e foarte greu pentru familiile care nici măcar nu acceptă moartea să vorbească despre asta și să ofere confortul și sprijinul necesar persoanei care chiar se confruntă cu moartea. Iar faptul că negăm ce urmează să se întâmple înseamnă că negăm, conștient sau nu, propria moarte. De asta ne e greu să o acceptăm pe a altcuiva: pentru că dacă o acceptăm pe a altcuiva, atunci implicit trebuie să o acceptăm și pe a noastră. Astea sunt lucruri inconștiente, de cele mai multe ori. Dar în momentul în care ne dăm puțin răgaz să stăm cu gândul acesta și să înțelegem ce înseamnă, pot să vă promit că, pe lângă tristețea care e perfect natural și normal să vină, se așează o lumină și o căldură pe care o va simți oricine altcineva din jurul nostru.

Eu zic că moartea aduce foarte mult bine în lume, pentru că ne topește din ego și ne face să fim un pic mai calzi, un pic mai aproape unii de alții, și aș invita pe toată lumea să vorbească despre ce simte în momentul acela. Știu că e foarte greu, oamenilor le e greu să se deschidă chiar și cu mine, care mă duc alături de ei și sunt acolo pentru asta, dar uneori ajută chiar și un cuvânt. Uneori ajută să spui “îmi e greu”.

Surse foto: Jan Koetsier, Pexels / Jill Burrow, Pexels

Cum crezi că se raportează oamenii la moarte acum și cum ai vrea să se raporteze în viitor?

Sunt teorii care spun că frica de moarte este cea care generează toate manifestările noastre de ego, până la extrema în care se manifestă prin războaie, agresivitate, violență… Eu nu am studiat atât de mult încât să pot să fiu total de acord cu asta, dar tind să cred că multe din problemele pe care le avem la nivel de societate vin din fobia de moarte și din nevoia noastră de imortalitate. Motivul pentru care ne construim case mult prea mari și mult prea reci, motivul pentru care facem copii, motivul pentru care ne tot foim și căutăm, multe lucruri pe care le facem inconștient sunt din dorința de a fi nemuritori.

Și de multe ori e un consum de energie inutil, pentru că dacă am face chiar ceea ce ne dorim cu adevărat în viață, cred că lucrurile ar arăta puțin diferit. Cred că în momentul în care conștientizăm cu adevărat că, fie că ne place sau nu, toți plecăm de aici, lucrurile devin mai clare. Încă mai există expresia “dacă am să mor”, dar nu există un “dacă” acolo, există doar “când” – iar dacă scăpăm de acel “dacă”, totul devine mult mai simplu. Pentru că orice problemă aș avea – dacă-mi schimb jobul sau nu, dacă iau casa asta sau nu, dacă merg în călătorie sau nu, dacă fac un copil sau nu, dacă rămân, dacă plec – atunci când o văd din perspectiva asta, în care există un deadline, îmi dau seama că scopul de a fi în viață până la urmă este să fiu bine, este bucuria și starea de bine, iar orice decizie e mult mai simplu de luat. În momentul în care avem un deadline, atunci știm dacă merită sau nu să ne investim în orice.

De asemenea, cred că ar ajuta foarte mult conștientizarea asta pentru persoanele care suferă de doliu, iar aici putem vorbi de depresii și de tot felul de provocări legate de sănătatea mentală. Este în beneficiul tuturor, chiar și al statului – pentru că se cheltuie enorm de mulți bani pe partea asta – să înțelegem că se va întâmpla asta, să știm cum se va întâmpla, să știm dinainte să fim pregătiți.

Majoritatea dintre noi ne confruntăm la un moment dat în viață cu moartea părinților, de exemplu. Deci, știind că sunt șanse foarte mari ca asta să se întâmple, mă gândesc – ok, părinții mei sunt în viață, știu că nu vor mai fi la un moment dat, cum aleg să petrec timpul cu ei? cum aleg să-i înțeleg, să-i accept, cum aleg să fac asta cu mine? Chiar și dacă ne gândim doar la latura asta, cred că viețile noastre ar fi mai puțin tensionate și legăturile de familie, la fel. În special pentru generația noastră și a părinților noștri, care au copilărit și au trăit în mare parte în perioada comunistă, de unde avem niște traume colective la care nu am lucrat ca societate, iar relația cu părinții noștri este una care vine cu mai multe provocări din cauza asta. Nu se vorbește deloc despre asta, iar când vor pleca pe partea cealaltă, ne va fi cu atât mai greu să vindecăm niște traume. Acum e mai ușor.

În momentul în care noi, ca societate, acceptăm că asta se va întâmpla și apoi integrăm ideea de moarte în viața de zi cu zi, totul devine mult mai fluid și mult mai natural. Nu mai este un șoc, nu mai este un consum enorm de energie în momentul care se întâmplă. Cred că acesta e unul dintre motivele pentru care se ajunge la cazurile de doliu foarte complexe, pentru că, deși știm că se va întâmpla, cu toții știm, ne comportăm ca și cum nu s-ar întâmpla. Și e de datoria noastră, a tuturor, să vorbim despre asta și să punem întrebări, să citim, să ne deschidem pur și simplu la cuvântul “moarte”, care deja în sine o să provoace o rezistență.

Sursă foto: Peter Conlan, Unsplash

Care sunt cele mai frecvente nevoi ale unor persoane care se află pe patul de moarte și acceptă ce urmează să se întâmple?

Pentru cei care se pregătesc, acceptarea poate să vină în valuri – accept, mă pregătesc, apoi vine iar o perioadă în care refuz și opun rezistență. Și cred că în perioada respectivă vorbim de un nucleu, în centrul căruia e persoana care urmează să părăsească lumea aceasta, iar în jurul persoanei respective ar trebui să existe un cerc de susținere. Și persoana care se pregătește să plece, în funcție de cât e de pregătită sau nu, va ști să se apropie și să ceară fiecărei persoane din cercul respectiv ceea ce poate da acea persoana. Asta într-un mod ideal.

Cred că ar trebui să acceptăm unele dorințe fără să le înțelegem. Noi suntem foarte axați pe a înțelege – “ok, o să fac, dar trebuie să înțeleg mai întâi”. Ei bine, uneori n-o să înțelegem. N-o să înțelegem de ce persoana respectivă, înainte să moară a vrut să fie înmormântată într-un loc anume, de exemplu. Nu are sens pentru noi, dar nu contează ce are sens sau nu pentru noi – și aici iar vorbim despre a lăsa un pic la o parte egoul nostru.

Simțim nevoia de logică, ne întrebăm “păi el nu era așa, de ce acum este?” – și da, sunt multe lucruri care pot să pară fără sens, dar doar pentru că ele nu au sens pentru noi, nu înseamnă că nu trebuie respectate. Uneori găsim sensul în viitor, iar alteori nu-l găsim niciodată. Cred că e la fel și legat de sensul morții în sine: ne întrebăm “de ce a trebuit să moară? era un om atât de bun…” doar că asta înseamnă că nu înțelegem, din nou, că toți murim de fapt, indiferent că suntem buni, răi, orice ar însemna asta. Indiferent de vârsta pe care o avem, indiferent dacă trecem prin boală sau nu.

Cred că dacă o să căutăm sensul ăsta, o să ne provoace foarte multă suferință, pentru că nu o să-l găsim. Și în momentul în care ne deschidem perspectiva și acceptăm pur și simplu niște lucruri, culmea, atunci vine și sensul. Și cred că asta ajută și ca nevoile persoanei în cauză să fie satisfăcute.

Vorbind acum despre persoanele care care trec prin pierdere, cum putem noi, cei din jur să le oferim gesturi de susținere?

Aici e un aspect cu care îmi asum că multă lume poate să nu fie de acord, dar cred că pornește foarte mult din faptul că nu știm să ne exprimăm nevoile. Da, eu sufăr, sunt în suferință, și mă aștept ca cei din jur, chiar dacă nu spun nimic, să-mi ghicească gândurile și să mă ajute, iar riscul ca asta să nu funcționeze e foarte mare. Asta se întâmplă chiar și în relațiile de cuplu și între oameni foarte apropiați: chiar dacă, în mod normal, răspundem la anumite lucruri, în momentul în care suntem în doliu s-ar putea să avem nevoie de total altceva. Și aici cred că e și responsabilitatea persoanei care suferă, deși este greu, să facă pasul acela, să ceară ce își dorește sau să spună ce nu dorește. Pentru că nevoile diferă foarte mult, nu doar de la om la om, ci de la același om care a fost într-un fel timp de 40 de ani, și acel om în momentul în care trece prin perioada de doliu. E posibil să aibă total alte nevoi. Și este foarte greu pentru cei din jur să citească lucrurile astea fără indicații prea clare.

Apoi, pentru cei din jur, susținerea stă lucrurile mărunte, de obicei. Și-aici pot să dau un exemplu. În momentul în care a murit fratele meu, aveam o vecină cu care m-am împrietenit, dar nu ne știam foarte bine. Și ea a vrut să facă un gest, să vină cumva spre mine, dar nu mă cunoștea destul de bine. Și văzuse la un moment dat că în bucătărie aveam o lista de lucruri, erau niște cărți pe care voiam să mi le cumpăr și alte lucruri pe care le-am trecut pe o acolo. Și efectiv a făcut o poză la lista respectivă și mi-a adus toate obiectele de pe lista aceea. Erau niște lucruri mărunte, de care uitasem, lista aceea era veche, dar, pentru mine, gestul acesta a schimbat total relația pe care o am acum cu ea. Suntem foarte apropiate și mă bucur s-o am în viața mea, pentru că uneori e atât de simplu. Uneori e atât de simplu să ne apropiem.

Aș recomanda, chiar dacă persoana care trece prin doliu dorește să fie singură și pune cumva o barieră în jurul ei, să trimitem un mesaj pur și simplu cu “mă gândesc la tine, sunt aici, te iubesc” – trebuie să învățăm să spunem “te iubesc” mai des, chiar dacă e ciudat, chiar dacă nu ne vine. Și poate n-o să răspundă. Și poate n-o să răspundă niciodată, dar de stricat, nu va strica.

Poate că ne e mai greu să punem mâna pe telefon și să sunăm, să ne vizităm, depinde și de relația pe care o avem, iar aici mă refer inclusiv la colegii de muncă, la cunoștințe, la vecini, cum a fost în cazul meu. Trebuie începem să facem din asta o rutină, nu doar în momentul în care cineva e în doliu – inclusiv faptul că are un job nou poate fi o provocare. Pentru că după aceea, când de la o provocare mai mică se trece la o provocare mai mare, noi deja avem tool-ul, noi deja știm cum să ajutăm pe cineva. Devine o rutină, un obicei să fim mai atenți, să întrebăm “ești ok? parcă te văd puțin mai plouat azi”.

În ceea ce privește lucrurile care nu se spun, eu sunt mult mai îngăduitoare probabil, dar știu că nu toată lumea e așa. Eu citesc în fiecare lucru care mi s-a spus, chiar dacă unele erau ciudat de auzit, faptul că voiau de fapt să-mi spună “mă conectez cu tine, încerc să fac un pod între mine și tine, pentru că simt că tu ai nevoie”. Și trebuie să acceptăm că, neavând rutina asta, poate uneori nu ne iese.

Sunt persoane care poate au un stil mai necioplit. Dar putem să facem efortul de a vedea ce-i în spatele cuvintelor, de fapt. Și de cele mai multe ori e asta – “vin spre tine”. Cred că de fapt cel mai greu ne e să acceptăm toate podurile astea care vin spre noi. Cred că de cele mai multe ori, ne e mai simplu să dăm decât să primim, cred că nu neapărat cuvintele nepotrivite ne deranjează, ci faptul că n-am fost obișnuiți să primim iubire și afecțiune când suntem în suferință. Să ne simțim vulnerabili, pentru că asta înseamnă: dacă am nevoie de ajutor, înseamnă că sunt slab. Dacă cineva vine spre mine, înseamnă că nu sunt ok. Și eu nu pot să accept asta, pentru că înseamnă că sunt un muritor, că sunt într-o degradare continuă, și-atunci orice ajutor care vine spre mine îmi confirmă asta. Și în momentul în care reinterpretăm asta și zicem “da, sunt un muritor care trăiește într-o comunitate și care are norocul să fie conectat la oamenii din jur”, ne putem bucura cu adevărat de ce pot să însemne niște lucruri de pe o listă pe care ți le aduce cineva pentru că s-a gândit la tine.

Sursă foto: Valentin Antonucci, Pexels

---

Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…