Povești personale, capitolul 1: Cum împarți suferința la doi?

Povestea pierderii și a doliului nu are doar personaje principale. Există oamenii care simt cel mai tare unda de șoc a pierderii unui om: partenerii de viață, copii, frații, cei mai buni prieteni. Și mai există personajele secundare ale poveștii, martorii de pe “rândurile din mijloc”, cei care ar da orice să-i ajute pe primii, să-i aline, să găsească o formulă matematică prin care să împartă suferința cu ei măcar un pic.

Eu m-am găsit, “din fericire”, mereu în categoria a doua până acum. Și mereu m-am întrebat “ce-i spun? ce nu-i spun? cum îi arăt că-mi pasă? de ce are nevoie în zilele astea omul îndurerat?”, fără să fiu vreodată sigură că am ajutat mai mult decât am încurcat.

Așa că am decis să întreb, în sfârșit, lucrurile astea. Nu un singur om, ci mai mulți, într-o serie de povești personale ale oamenilor care au trecut prin doliu și pierdere. Pentru că pierderea e în mod excepțional unică și intimă, așa că o rețetă universală nu cred să existe. Dar niște răspunsuri care să ne permită să facem media aritmetică a unor reguli nescrise, sper.

Dacă te-ai simțit și tu vreodată neputincios și stângaci când ai văzut suferința cuiva de lângă tine, atunci seria de povești personale care începe astăzi îți e dedicată.

---

Cum treci prin pierderea unui părinte?

Din moment ce tot acest proiect își are rădăcinile în pierderea socrului meu, mi s-a părut normal ca prima persoană cu care stau de vorbă să fie chiar fiul lui, adică soțul meu. Chiar dacă am trecut împreună prin moartea tatălui lui, știu că nu am trecut în același timp. Nu în același ritm. Așa că asta a fost o ocazie și să aflu ce simte și gândește un om care trece prin doliu și pierdere, dar și să descopăr cealaltă parte a poveștii, despre care am vorbit cu el prea puțin în ultimul an și jumătate, de teamă să nu zgândăr pojghița de pe rana abia vindecată.

Tatăl lui Răzvan nu a plecat brusc, deși poate i-ar fi fost mai ușor. A luptat timp de 3 ani cu o formă agresivă de cancer, care ba i-a dat speranță că dispare, ba i-a retezat aripile și planurile cu o recidivă puternică. Așa că pierderea asta a fost trăită treptat atât de el, cât și de familia lui.

Când a plecat dintre noi, știu că am rămas fără cuvinte. Tot ce știam să fac zilele alea era să dau instrucțiuni mărunte. Mănâncă, bea apă, mai stai jos puțin. Ai dormit? M-am agățat de cuvintele astea funcționale ca o formă de a avea grijă de cei din jur, de a mă asigura că măcar funcționează, pentru că mă simțeam absolut incapabilă și nepregătită să le alin durerea. Aveam impresia că tot ce scot pe gură o să rănească, o să julească, o să-i facă țăndări și că mai bine-i las în liniștea lor.

Am rămas cu multe întrebări de atunci. Și simt că abia acum a trecut suficient timp încât să le rostesc, în speranța că voi o să înțelegeți mai mult decât mine sau că o să știm cu toții un pic mai mult când ne vom înfrunta din nou cu Nesfârșitul.

Când ți-ai dat seama că urmează să-l pierzi pe tatăl tău? Și că trebuie să te pregătești pentru scenariul acesta?

Au fost multe mesaje mici care m-au făcut să înțeleg cât de aproape e momentul. Au fost toate stadiile doliului pe care îmi dau seama că le-am avut înainte de pierderea efectivă. Am aflat că taică-meu e bolnav în metrou, spre Crângași, când m-a sunat soră-mea și mi-a spus “știi, tata are cancer”. Știu că m-am pus jos, că vestea mi-a tăiat un pic picioarele, dar mi-am spus “lasă, că găsim o soluție”. Și nu mi-a părut așa nasol, am fost la mai mulți medici, ne-au dat tratamente și am zis că ok, facem asta.

Apoi a fost un moment de fericire pentru că boala trecuse, după prima tură de chimioterapie.

Iar când a venit al doilea val, eram deja obosit. Știam că o să fie mai nasol, că nu avea cum să fie mai bine. Am fost la un moment dat la un alt medic, care m-a întrebat dacă tata mai “funcționează”, la cât de bolnav este și dacă este cumva la pat sau nu. Iar el era la țară, construia casa. Așa că m-a bufnit râsul și în același timp m-am și speriat de situație, dar mi-am dat seama că ăsta e felul lui de a fi în control, de a zice “asta e, nu pot să aștept să se întâmple.”

Ai apucat să-ți iei rămas bun?

Am încercat. Mi se pare că era super evident că se întâmpla, doar că tata nu voia să vorbească niciodată despre asta și înțelegeam cumva de ce, dar mi se părea în același timp și că s-ar putea să aibă niște regrete dacă nu o face. Mi se părea nedrept să se întâmple asta, pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor, a fost un tată bun și a făcut multe lucruri cum trebuie și a fost mereu acolo pentru familie și mi se părea că cineva trebuia să i le spună fără să fie prea dramatic și fără să-l forțez să stea acolo în timp ce o fac, ci să le audă în timpul lui.

Așa că i-am scris. I-am scris o listă de lucruri despre cât de mult a însemnat și cât de mult bine a făcut pentru mine direct faptul că a fost acolo când a fost.

(Notă de completare: Răzvan s-a folosit de propriul lui blog pentru a-i trimite un link privat tatălui lui, în care i-a scris un soi de scrisoare de mulțumire extinsă. Tatăl lui a avut timp să citească în ritmul și în intimitatea lui, lucru care nu l-a expus mai tare decât simțea nevoia la evenimentul inevitabil care urma, ceea mi s-a părut a fost un mod delicat și înțelept de a spune lucrurile dureroase fără a le pronunța până la capăt.)

Și care a fost reacția lui?

Nu am fost acolo, dar m-a sunat și mi-a mulțumit, era clar că plânsese. Adică a citit împreună cu mama și erau plânși amândoi, cred că le-am cam stricat câteva zile, i-am forțat pe oameni să intre într-o zonă prea emoțională față de cât de puternici încercau să fie. Și cred că ăsta e motivul pentru care tata nu voia să vorbească, pentru că l-ar fi dus într-o zonă emoțională, iar modul lui pentru a supraviețui la toată experiența asta era să fie dur.

Și a fost vreun moment în care oricine din familie a reușit să deschidă subiectul ăsta cu el?

Nu știu. Cred că mai degrabă el i-a zis mamei că trebuie să ne pregătim logistic pentru asta. Spunându-i, de exemplu, că asigurarea de viață e atâta și ce trebuie să facă înainte să se întâmple, ce trebuie să facă după, asigurându-se că are bani pentru toate și așa mai departe.

Lucru de înțeles, pentru că tata nu a fost niciodată un expert al mânuirii emoțiilor.

Ce ai simțit când a plecat, într-un final, dintre voi?

E ceva greu de înțeles în așteptarea morții. Era mai ușor pentru că era vărul meu acolo. Pentru mine, cel puțin, a fost super mistic. Și acum s-a întâmplat! Nu e nimic. Efectiv, se întâmplă trecerea de la ceva la nimic, dar nu știi ce se întâmplă, cum se întâmplă, ai văzut doar în filme.

Sursă foto: Magda Ehlers, Pexels

În zilele de după moartea tatălui tău, a existat vreun gest de susținere care să te ajute cu adevărat?

M-a ajutat că erau oameni acolo. Și m-a ajutat să înțeleg că toți ajungem acolo și că, uite, contează dacă suntem buni sau răi și contează lucrurile pe care le-am făcut și că ele se văd atunci, când cineva vine. Și în același timp a legat relația mea cu oamenii care erau acolo mai mult, printr-un fel de recunoștință a faptului că au fost prezenți. Cred că, de-a lungul vieții, te întâlnești cu niște oameni și, în funcție de cum te comporți cu ei și ce se întâmplă la final, o să aleagă să fie acolo cu orice preț, pentru că e important să vină și să comemoreze viața ta, sau nu.

Ce e bine să-i spui unui om care trece printr-o pierdere?

Toată lumea mi se părea că zice numai lucruri stupide. Cum ar fi “lasă că se odihnește”. Și mi se par super ciudate expresiile alea de la înmormântare cu „Dumnezeu să-l ierte”, când nu înțelegi pentru ce să-l ierte.

Dacă cineva omoară 100 de oameni și apoi se împușcă în cap, ok, „Dumnezeu să-l ierte”. Dar „Dumnezeu să-l ierte” într-un context în care tu, când vii și vezi un om care-a murit, zici „Dumnezeu să-l ierte”, deși nu are un păcat direct, care l-a făcut să moară, pare că îl judecăm. De ce zicem asta? Și mi se părea super nasol, eu fiind fiul decedatului, când se zicea „Dumnezeu să-l ierte”, simțeam că aș fi pocnit niște oameni. Ziceam în mintea mea “ce știi tu despre el?”. Au fost niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată și mi-am dat seama că, da, „Dumnezeu să-l odihnească” are mai mult sens pentru acest om. Că a fost greu foarte mult timp și a suferit și acum ok, ar putea fi un mod de a se odihni.

Așa că un lucru pe care l-am învățat de la această înmormântare e că nu există vreun lucru bun de spus.

Pentru mine funcționa ca cineva să mă ia în brațe. Și să tacă. Și cred că ce funcționează e să zici două cuvinte și să fie calde. Știi? “A fost un om bun”. Mi se pare genial. Poți să zici atât la o înmormântare, „a fost un om bun”.

Iar apropo de nevoi – care ai zice că sunt nevoile oamenilor care trec printr-o pierdere?

Cred că sunt două lucruri: să aibă ceva de făcut, să înțeleagă care le e rolul, dar și să înțeleagă că nu există GESTUL care schimbă lucrurile, e doar o perioadă de trecere.

Mi se pare că în momentele astea toată lumea se agită și încearcă să exprime faptul că ar face orice pentru a ajuta, dar foarte foarte puține lucruri chiar contează. Toată lumea încearcă să facă “gestul deosebit”, care nu există.

Pentru mine asta a fost lecția, că nu e ceva ce trebuie făcut. E ceva ce trebuie nefăcut. Trebuie doar să conștientizezi faptul că treci prin asta, să respiri și să bei apă. Să înțelegi că viața ta merge înainte și că poți să te gândești la care sunt pașii următori măcar în linii mari.

Ce rol a avut pentru tine plânsul în toată povestea asta? Sau dacă nu ai plâns, cum ai reușit să te exteriorizezi?

Poate sunt eu mai greșit, dar nu mi-a ieșit asta cu plânsul. Cred că supapa pe care am avut-o a fost că s-a împărțit durerea asta pe un termen lung și că am simțit pierderile pe bucăți. Și n-am simțit nevoia să plâng că taică-meu s-a dus, pentru că știu cât de rău îi era și la un moment dat ajungi în punctul în care simțit că e mai bine dacă nu îl mai doare. Așa că a fost și un moment de respiro, de calm, după foarte multă încordare.

Dar am avut momente în care am plâns, conștientizând golul care rămâne după ce s-a dus. Nu prea știu să explic pierderea altfel decât printr-un gol și prin faptul că se rearanjează lumea cumva, dar ce m-a făcut să plâng a fost un sentiment puternic de nedreptate. Mi se părea că nu merită să i se întâmple asta și că e nedrept.

Plânsul a venit într-o dimineață devreme, după ce murise tata. Mă gândeam doar la asta și la faptul că ziua mea începe fără tata – era prima zi de după. Prima în care mi-am dat seama că viața e fără el. Deși nu mai era sprijin pentru mine de multă vreme, măcar era acolo.

Sursă foto: Sabeel Ahammed, Pexels

Cum simți acum: e în regulă să vorbești despre pierderea ta? Să te întrebe oamenii despre asta?

Mi se pare super ok ca oamenii să întrebe cum te simți, e super nasol dacă simt doar că trebuie să întrebe și n-au timp să și asculte. Pentru că oamenii care trec prin pierdere simt nevoia să vorbească mai mult despre asta și dacă doar îi întrebi și le aduci aminte și nu-i lași să se descarce, asta e nasol.

Ce te poate ajuta să te vindeci după o pierdere?

Te ajută timpul, pentru că te ajută să iei distanță de eveniment și să ai o perspectivă, să te uiți mai obiectiv, să înțelegi ce se întâmplă. Și e mult mai ușor să te raportezi la orice s-a întâmplat când vezi lucrurile un pic mai dinafară, să iei distanță, și cred că la asta ajută timpul. Dacă schimbă cu altceva decât cu o perspectivă a ta asupra lucrurilor și cu o mică detașare pe care poți s-o ai, nu cred.

Eu nu cred că poți să te vindeci după asta. Treci prin asta, te schimbă într-un fel și poți să rămâi schimbat, pentru că lumea ta se rearanjează.

Ai simțit că ritualurile de pomenire din anul următor au vreun rol în procesul de vindecare?

(Notă de completare: am pus întrebarea cu gândul la toate parastasele, dar și ocaziile de pomenire mai “mici” (cum ar fi anumite sărbători religioase) în care se împart pachețele cu mâncare, se merge la biserică pentru slujbe, se fac mese în familie sau chiar se donează piese de mobilier – dulap, pat sau chiar dormitoare întregi – în memoria celui plecat pe lumea cealaltă, gesturi pe care eu le-am văzut înainte de toate ca pe un efort. Dar poate că cei din familie le-au văzut ca pe o alinare, așa că am decis să întreb.)

Ritualurile îi aduc pe oameni împreună cu un scop. Și e mai ușor și în mod normal îi face pe toți să vorbească despre tine și nu văd neapărat o parte rea în asta.

E dificil cu toate ritualurile pe care nu le înțelege nimeni și cred că după părinții noștri chiar nu o să le mai înțeleagă nimeni. E costisitor și nu știu cum reușesc să facă asta oameni care nu au sprijin – de exemplu, o femeie care are pensie. Dacă mama ar fi fost singură, nu cred că ar fi reușit să facă toată treaba asta și, dacă pentru ea ar fi contat, cred că ar fi dus-o într-o zonă de disperare în care ar fi simțit că nu poate să facă ce trebuie pentru soțul ei care a murit. Și cred că și de-asta auzim de câte un bătrân care, după ce îi moare soția, moare și el la nu știu cât timp după – eu cred că lucrurile astea contează, efectiv intri în depresie, pentru că e incredibil de greu și nu ar trebui să fie așa.

Văd rolul pomenirii, să te întâlnești și să îți aduci aminte de omul acela. Dar mi s-a părut ciudat că faci atâtea ritualuri legate de persoana aceea și nu pui nicăieri o poză. Și nu știu dacă e interzis, dacă e voie, dar dacă eu aș fi Biserica Ortodoxă, aș încuraja să facă lucruri care să-i ajute pe oameni să se gândească la persoana pe care o pomenesc. De exemplu: aduceți o poză și o afișăm în săptămâna aceea la biserică, poate nu vin oamenii când îi faci slujba omului respectiv, dar poate că alți oameni, care-l cunoșteau, trec în săptămâna aceea pe la biserică. Și dacă i-ai făcut pomană, îi lăsăm poza la intrare și zicem că au fost pomeniți în săptămâna X… Mi se pare un gest mic, care ar da mai mult sens lucrurilor.

Dacă ar fi să faci tu pomenirile așa cum le simți tu, cum le-ai face?

Eu aș simți nevoia să mut obligația de pe persoana cea mai apropiată pe mai multe rude, în sensul în care acum se consideră că nu este pomană dacă nu dai haine, oale, mâncare, paturi, mese. Să se considere că ai făcut pomană dacă cel puțin jumătate din gesturi sunt făcute de ceilalți membri ai familie. OK, prima pomană e făcută de primul îndoliat, dar a doua de fratele lui, de verișorul lui etc.

Ce simți că e important să audă oamenii care trec acum printr-o pierdere?

Nu pot să mă compar cu toți oamenii care trec printr-o pierdere. Dar ce am descoperit e că timpul ajută un pic. Și oricât de nasol pare, o să fie mai ușor după ce trece o vreme, chiar dacă nu o să fie persoana aia acolo. Că e important să fie oameni acolo cu care să poată vorbi despre asta. Că e important să vadă oameni care au iubit persoana care a plecat, că asta face să pară că nu a fost degeaba aici. Și că viața nu se termină aici, e important să aibă motive pentru următorul pas, oricât de shitty ar părea.

Cred că tot despre comemorare și pomenire e să faci orice în memoria persoanei respective – în cazul meu a fost să termin casa de la țară pentru taică-meu, să fac ceva ce ar fi vrut să termine și nu a apucat. Cred că poți să-ți iei rolul ăsta și să-l faci în locul lui. Îți dă un sentiment de împlinire și de liniște.

---

Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…