Să culeg poveștile oamenilor care au trecut prin pierdere se dovedește a fi un experiment pe cât de interesant, pe atât de imprevizibil. Nu primesc de două ori același răspuns. Chiar dacă pornesc de la același set de întrebări, experiențele oamenilor sunt la fel de diferite ca experiențele de viață: depinde de unde vii și încotro mergi, ce relație ai avut cu persoana pe care ai pierdut-o, cât de introvertit sau extrovertit ești sau cât de comod poți să te așezi în scaunul de observator și să te uiți la experiența prin care ai trecut, separând emoțiile de fapte și înțelegând ce ți s-a întâmplat, de fapt.
Evident, cu toții ne pricepem cam prost la ultima parte. De-asta mergem (când mergem) la psiholog. Ca să beneficiem de acea minte limpede care se uită din exterior la noi și care reușește să facă media aritmetică a sutelor de persoane care i-au trecut prin față cu același soi de durere, pentru a extrage, la final, esențialul.
Pentru genul ăsta de “esențial” m-am bucurat să pot să stau de vorbă cu Carmen Neagu, profesor și psiholog clinician, și s-o întreb ce adevăruri a descoperit în profesia ei lucrând cu oameni care trec prin doliu, pierdere și despărțire. Sper ca răspunsurile de mai jos să le aducă un plus de claritate celor care au nevoie să le citească.
Carmen, care e, de obicei, reacția imediată a oamenilor care au suferit o pierdere bruscă? Dar a celor care au fost martorii unei boli prelungite, care abia acum s-a sfârșit? Ce simt, ce gândesc și ce “piedici” nu trebuie să-și pună în momentele acelea?
La pierderea bruscă oamenii îngheață și pe moment sunt în stare de șoc. Fac lucruri pe pilot automat, se mișcă în virtutea inerției, dar de fapt ei sunt în mintea lor, cu gândurile lor în care tot repun în scenă cu încetinitorul ce s-a întâmplat și ruminează flashback-uri de la incident. Unele imagini revin obsedant și toată energia psihică este concentrată pe rememorare. Este recomandat ca în aceste momente să se discute cu acești oameni pentru a le oferi posibilitatea să exprime verbal ceea ce mintea croșetează, fără a pune presiune pe ei, așteptându-i să vorbească când vor și cum vor.
În cazul celor care au fost martorii unei boli cronice, acești oameni deja s-au îndepărtat în mintea lor de bolnavi pentru că au început procesul de doliu din momentul aflării diagnosticului. În momentul plecării resimt o ușurare împachetată în multă învinovățire că nu ar trebui să simtă așa față de cel care a plecat. În același timp văd și partea plină a paharului, faptul că bolnavul nu mai suferă ceea ce îi pune în fața propriei suferințe: ce sens dau acum existenței mele care până acum a constat în îngrijirea unui bolnav? Acum este mare nevoie ca oamenii să proceseze conștient doliul pe care l-au început cu ceva timp în urmă, să îl încheie pentru a își lua ceea ce au nevoie ca să poată da sens vieții în continuare.
Ce nevoi au cei îndoliați în perioada imediat următoare și cum le putem fi alături? (Ce se spune, ce nu se spune în momentele acelea?)
În astfel de momente se spune ceea este necesar, util și bun în funcție de ce nevoi au îndoliații. Vorbim despre ritualuri și tradiții dacă ei ne solicită și avem mare grijă să nu transformăm ajutorul în înmormântarea pe care am vrea să o avem noi sau în înmormântarea pe care nu au avut-o cei dragi ai noștri. Arătăm grijă și bun simț față de pierderea oamenilor fiindu-le alături dacă ne solicită, ascultându-i, râzând sau plângând împreună cu ei, adică fiind atenți la nevoile lor. Nu este un moment potrivit să criticăm, să bârfim, să acuzăm, să dăm lecții, să discutăm despre moștenire. În perioada de după înmormântare putem să le fim alături îndoliaților, dacă ne permit, cu ritualurile de pomenire a celor plecați și cu suportul emoțional necesar parcurgerii însingurării de după, eventual prin vizite, plimbări, ajutor în gospodărie.
Ajută sau încurcă ritualurile de înmormântare și pomenire? Ce ți-au povestit pacienții tăi?
Ritualurile de înmormântare și pomenire sunt necesare pentru a putea trăi durerea și despărțirea fragmentat, pas cu pas. Este interesant de observat cum la unii pacienți foarte atașați la fiecare pomenire durerea este trăită cu mai puțină intensitate și totuși cu același grad de rușine și învinovățire că s-au mai eliberat de o greutate pe care au înțeles că trebuie să o poarte toată viața.
Aș vrea să vorbim puțin despre cele 5 etape ale doliului, așa cum au fost popularizate de către Elisabeth Kübler-Ross. Care sunt, în lunii mari, cele 5 etape ale doliului? Trecem cu toții la fel prin ele sau în aceeași ordine?
Prima este negarea sau “mie nu mi se poate întâmpla”, urmată de furie sau de ce mi se întâmplă asta. După furie vine negocierea și gândirea că “dacă aș fi făcut asta sau aia, acest lucru nu s-ar fi întâmplat”. A patra etapă este depresia în care ne izolăm și nu mai comunicăm. La sfârșitul acestei succesiuni avem acceptarea: “mă doare ce s-a întâmplat, dar accept că s-a întâmplat și pot vorbi despre asta”. Cred că trecem prin ele în ordinea enumerată, dar nu la fel: unele etape sunt trăite mai intens, altele sunt trăite la diferență considerabilă unele de altele, fiecare în ritmul și în felul propriu de manifestare.
Cum se pot aștepta oamenii care au pierdut pe cineva drag să se vindece? Există vindecare după o astfel de pierdere?
Este iluzoriu să crezi că vindecarea după o pierdere înseamnă că nu vei mai simți nimic sau că nu te vei mai simți vreodată trist și mâhnit gândindu-te la acea pierdere. Pierderea o avem în țesuturile noastre de la prima jucărie care ne-a dispărut din raza vizuală și de la imaginea mamei care s-a încețoșat când s-a îndepărtat. Însă prin parcurgerea tuturor etapelor descrise mai sus trecem prin tunel, iar luminița de la capătul tunelului este vindecarea. Așa cum rănile de altă dată sunt cicatrici pe care când le atingem încă simțim durerile care ni le-au provocat, așa e și cu pierderea și vindecarea. Ceea ce ajută foarte mult este parcurgerea întregului ciclu cu toate cele cinci etape, fie singuri, ceea ce este mai greu, fie cu susținerea unui grup de sprijin (familie, prieteni, grup de suport) sau a unui psihoterapeut cu orice formare psihoterapeutică.
Cum putem să avem parte de “closure” (acel moment de încheiere sufletească) în cazul morților subite sau a celor cu care nu ne putem împăca?
În cabinet procesăm lucrurile nespuse prin tehnici de scris și diferite tehnici de psihodramă, cum sunt tehnica scaunului gol sau tehnica metapozițiilor în care luăm locul fiecărei persoane implicate într-o situație și vorbim din perspectiva aceleia pentru a mulțumi pentru ce s-a primit sau a se da înapoi ce nu era binevenit. Încheierea poate veni cu diferite semnificații ale unor cuvinte, priviri, gesturi, ritualuri proprii și încărcătura ei se simte altfel în funcție de cum înțelege fiecare un rămas bun.
Cum putem vorbi despre moarte? Cu cei din familie, cu prietenii, cu copiii?
În primul rând vorbim despre moarte numai dacă toți adulții prezenți se simt confortabil să vorbească despre asta. Este acea siguranță psihologică sau deschidere către împărtășire pe care nu o putem comanda printr-un buton. O dată asigurată această siguranță, este recomandat să fie abordată fără a folosi filtre (ce zice religia/tradiția/medicina), să fie abordată cu toate fricile posibile ceea ce la adulți poate necesita timp, un pahar de vin sau umor care să diminueze apărările. Am fi foarte surprinși de ceea ce povestesc oamenii când vorbesc despre moarte și incertitudinea ei. Dacă noi, adulții, putem vorbi despre moarte, nu ne vom minți copiii când ne vor adresa întrebări despre moarte sau când va trebui să le explicăm că un membru al familiei nu mai e.
Există vreo cale să vorbim despre moarte chiar cu persoana care știm că e pe patul de moarte? Dar dacă ea încă neagă că moartea e inevitabilă?
Persoana care e pe patul de moarte simte că se apropie plecarea. Dacă nu am abordat vreodată subiectul moarte, este posibil ca nici în acest moment să nu îl deschidem, fiecare așteptând ca celălalt să o facă. Și într-adevăr este nevoie de o anumită putere pentru a avea acest dialog care poate să rămână pe veci nespus.
Cred că și supraviețuitorul, și muribundul au nevoie de această putere pentru a clarifica în primul rând cum vor fi manageriate resurse materiale, financiare, familiale, relaționale, emoționale, tot ceea ce muribundul a construit de-a lungul vieții. Sunt dorințe care rămân de îndeplinit, sunt regrete de mărturisit, sunt sfaturi de împărtășit, este acolo o întreagă moștenire care are nevoie să fie dată mai departe. Dar numai dacă se dorește. În cazul în care supraviețuitorul nu se poate conecta cu muribundul pe acest subiect, i se respectă dorința.
Există grupuri de sprijin sau programe cu acces gratuit în România pentru cei îndoliați?
Asociația „Există viață după doliu” organizează întâlniri și evenimente pentru îndoliați în București, la care se adaugă grupurile de suport inițiate de diferiți psihoterapeuți tot în București.
În Buzău deja experimentez Walk&Talk Therapy în care cei care au suferit recent o pierdere pot să se conecteze săptămânal printr-o conversație și o plimbare de dimineață în parcul Crâng, devenit cea mai mare pădure urbană din Europa. De asemenea, am creat programul online „Iarna Sufletului” pentru pierderi traumatice și neașteptate, care include timp de conectare cu Sinele în relație cu pierderea și cu natura.
Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…
Carmen Neagu, profesor, psiholog clinician, psihoterapeut integrativ în supervizare, voluntar în proiecte sociale de psihoeducație și inițiatoarea programului „Iarna Sufletului”, destinat persoanelor care au suferit o pierdere dureroasă și neașteptată.
Carmen este, pe lângă un profesionist și un partener de discuții minunat, și persoana care m-a provocat la un moment dat să găsesc o traducere în română pentru atotcuprinzătorul “grieving” din limba engleză. Și, chiar dacă sunt copywriter de profesie, am rămas inițial cu un lapsus majos. Jale? Jeluire? Doliu? Durere? Am bâjbâit mult până m-am prins că, pentru mine, nu e atât de mult vorba despre “grief” (durere, ceva mai ușor de tradus), cât despre “to grieve” verbul care desemnează starea sufletească și care are în mintea mea rezonanța unei stări continue, a unui proces îndelungat, nu punctual, de “plângere sufletească”.
Nu e durerea acută pe care o simți când te tai, ci senzația că locul rămâne dureros în următoarele zile, când vrei să-l atingi, și că durerea aceea care pulsează e o stare continuă, care se îndreaptă lin și insesizabil spre vindecare. N-o să te prinzi, poate, că azi de doare mult mai puțin decât ieri, dar peste 2 săptămâni, uitându-te înapoi, vei vedea că poți să pui mâna pe cicatrice și să nu mai tresari.
Așa că “grieving” e, pentru mine, despre un prezent continuu. Despre “îndurerare”. Întristare. Plângere. Despre a-ți trăi durerea ca pe o transformare sufletească prin care trebuie să treci, pentru a ieși mai viu pe partea cealaltă. Despre golul din plexul solar cu care trebuie să înveți să respiri. Despre hăul prin care trebuie să treci singur, ca să ieși la lumină pe partea cealaltă. Până-mi vine în minte un cuvânt mai bun, “îndurerare” va fi traducerea personală și imperfectă pe care o voi atribui verbului “grieving”. Dacă-ți vine în minte vreun termen mai bun, sunt sigură că și eu, și Carmen, ne-am bucura mult să-l citim în comentarii.
Comments (0)