Știu că am mulți prieteni care deschid blogul ăsta și îl închid apoi cu la fel de mare viteză. Și e normal, înțeleg. Pentru că “moartea” e un cuvânt care sperie. De ce, “Doamne iartă-mă”, ne-am gândi la așa ceva când suntem sănătoși, tineri și în viață? De ce ne-am întrista de pe acum cu subiecte care nu ne vor afecta decât hăăăt, departe, la vârstele la care lumânările deja nu mai încap pe tort? Simțim că moartea o să vină doar când o chemăm noi, adică mult, mult mai încolo, la capătul unei vieți trăite din plin timp de fix atâția ani câți am comandat noi la venirea pe lume, la ultima stație a unui șir lung de experiențe, când, îndestulați și mulțumiți de toate, suntem pregătiți să ne uităm cu mai multă compasiune, înțelepciune și acceptare la momentul unui rămas bun nostalgic, ca-n filme.
Cel mai des ne gândim la moarte așa, ca la extrema absolută a unei linii drepte care trece prin 60, 70, 80 de ani și se oprește undeva în capăt, pe vârfuri, balansându-se de câteva ori până să ni se prăvălească în viață aproape blând, cu încetinitorul. Sau cel puțin ca la un “fenomen izolat”, bine etanșat, pe care încercăm să nu-l lăsăm să ne “contamineze” celelalte aspecte ale vieții. Și habar n-avem că noțiunea de “moarte”, cu fricile aferente ei, se ascunde de fapt în toate cotloanele vieții noastre de până atunci, că ne influențează deciziile, relațiile, alegerile în carieră, fobiile și interacțiunile sociale la toate vârstele și că împinge lucrurile de la spate sau le ține îl loc, la fel de nevăzută ca forțele inerției sau ale gravitației. Și, tot ca forțele nevăzute, dacă o înțelegem și-i descifrăm corect legile, ne poate transforma felul în care vedem lumea.
Îmi dau seama din ce în ce mai mult că a vorbi despre moarte, chiar și înainte “să ni se întâmple” sau “să li se întâmple” celor dragi, poate fi cel mai sănătos gest. Și că vorbind despre ea ca ceea ce este – o garanție – nu aduce mai multă frică. Ci dimpotrivă: ne aduce mai multă claritate, autenticitate și poftă de viață, un curaj de a selecta grâul de neghină și ceea ce e cu sens sau fără sens în viața noastră, o deschidere spre sinceritate și vulnerabilitate care nu are cum să ne facă decât mai oameni unii cu alții și mai autentici în relația cu noi înșine.
Așa că m-am bucurat mult să stau de vorbă cu Georgiana F. Codrescu, consilier pentru dezvoltare personală și psihoterapeut în formare, care, deși nu lucrează într-un domeniu în care te-ai aștepta ca “moartea” să fie un subiect principal, a descoperit că se întâlnește de multe ori în profesia ei cu frica de moarte “mascată” în zeci de moduri diferite – de unele nu foarte “subtile”, ca fobiile, și până la unele foarte bine ascunse, ca stilurile de atașament în relații. Frici, comportamente și alegeri care, odată descifrate, ne ajută să ne reevaluăm deciziile de viață și să ne redescoperim pe noi înșine.
Sursă foto: Alex Motoc, Unsplash
Georgiana, tu ești consilier pentru dezvoltare personală și urmează să devii psihoterapeut. Pot doar să presupun că lucrezi în general cu oameni care au o stare de sănătate bună și care se află la o vârstă care nu-i obligă să se gândească prea mult la ideea de moarte. Așa că sunt curioasă: cum de te-ai întâlnit, totuși, cu tema morții în profesia ta?
Moartea este mereu prezentă în viața noastră, chiar dacă ne gândim sau nu la ea. Poate fi vorba despre o bunică dragă care a murit, un părinte, pot fi străbunicii pe care nu i-am cunoscut, dar care au influențat viața bunicilor și, prin ei, pe cea a părinților noștri, pot fi milioanele de persoane ucise în al doilea război mondial, o traumă colectivă ale cărei urme le-am simțit fiecare dintre noi în educația primită, fie că a fost vorba de “mănâncă tot din farfurie”, de lipsa de empatie primită fiindcă persoanele care ne-au crescut nu au fost disponibile emoțional, fiindcă au fost crescute de persoane asemenea, sau anxietatea lui “ai grijă!” și “să-mi dai un semn când ajungi, să știu că ești bine”. Prezența morții se poate resimți în teama pentru viața unui copil, unui partener sau a propriei persoane, indiferent dacă există sau nu “motive obiective”, cum sunt bolile terminale. De asemenea, poate fi prezentă în ideația suicidară sau în simptomele depresive resimțite în urma oricărei pierderi. Până la urmă și pierderea unei relații echivalează cu moartea acesteia.
Cum abordezi situația atunci când identifici o frică sau o narațiune care are în spate, de fapt, o frică de moarte mascată?
Abordarea mea este cea socratică: folosesc foarte mult întrebări, pentru a analiza și a ajunge în adâncime. De asemenea, pot să formulez ipoteze pe care să le explorăm împreună, să le testăm validitatea, sau să propun scenarii ipotetice, în care ne imaginăm “cum ar fi dacă”, pentru a vedea ce simte clientul și a identifica, astfel, ce își dorește cu adevărat sau care sunt fricile lui ascunse. Un traseu, simplist, de acest gen poate fi:
– Mi-e teamă ca partenerul meu să nu mă părăsească.
– Fiindcă dacă ar face asta ce s-ar întâmpla?
– Aș rămâne singură!
– Și dacă rămâi singură?
– E groaznic, nu pot trăi așa!
– Ce s-ar întâmpla dacă ai rămâne singură?
– Simt că aș muri!
Și de aici putem să observăm cum anumite comportamente posesive, manipulatoare, fixate pe control, sentimentele de gelozie îndreptate spre partener ascund de fapt dependența de el și teama de propria moarte. O regresie la stadiul de copil care nu poate trăi fără părinte, a cărui imagine a fost proiectată asupra partenerului. Apoi, putem lucra pe maturizare, pe a-și oferi și singur sieși ceea ce așteaptă doar de la ceilalți, pe timp petrecut cu sine, pentru ca atunci când rămâne singur să nu mai simtă că poate muri. Până la urmă – atunci când îți simți propria prezență ca pe cea a unui prieten bun teama de moarte (în cazul prezentat mai sus) poate dispărea.
Cum reacționează oamenii atunci când le prezinți această ipoteză sau atunci când își dau ei înșiși seama că frica de moarte se află în spatele blocajului lor?
Este o revelație care ajută foarte mult. Mai sus am dat doar un exemplu, pot fi mai multe. Cineva poate să aibă tot felul de fobii de microbi, înălțime, insecte, șamd, sau chiar anxietate generalizată și, de fapt, să aibă o frică de moarte foarte puternică datorată unor lucruri precum: “Trebuie să am grijă de un părinte care depinde de mine, așa că nu pot muri”/ “Îmi doresc foarte mult să trăiesc, să îmi împlinesc multe vise, dar mi-e teamă să fac asta, totuși, pentru ca ele să ajungă să se împlinească trebuie să nu mor”/ “O parte din mine mă chinuie, mă critică, zice că nu sunt bună de nimic și mai bine aș muri, așa că mi-e frică de ceea ce aș putea să-mi fac”.
Cum poate fi confruntată sau “atenuată” această frică de moarte?
Este foarte important să aflăm cauza ei. Cum arătam mai sus, pot fi mai multe drumuri care duc în același loc. Apoi, este important să adresăm acea cauză. Frica de moarte, ca orice altă frică, este doar un efect – al unei traume emoționale, a unui discurs interior punitiv, a unor distorsiuni cognitive, a unui mediu lipsit de înțelegere, etc. Putem inclusiv să avem un sindrom de stres post-traumatic în urma morții unei persoane dragi care să ne ducă la teama de atașament, care are de fapt în spate teama de moarte – evităm o nouă relație apropiată pentru ca istoria să nu se mai repete. Astfel, e foarte important să aflăm cauza. Apoi, dacă este vorba de o pierdere putem experimenta doliul în urma ei, putem să analizăm logic credințele de bază, putem să vedem cât este de critic discursul interior și să îl transformăm într-unul plin de compasiune, înțelegere, încurajare, prin exercițiu.
Care este riscul neconfruntării sau neconștientizării acestei frici de moarte?
La fel ca în cazul altor frici, a anxietății sau depresiei – o viață guvernată de aceste tulburări afective și nu de bucurie, fericire, curiozitate, putere de a înfăptui ceea ce ne dorim. Acesta este idealul la care vrem să ajungem. Nu va fi niciodată perfect, dar este important să avem emoțiile pozitive la un nivel cât mai mare și emoțiile negative la un nivel cât mai mic sau să reușim să le sublimăm prin artă, sport sau activități sociale.
Crezi că discuțiile despre moarte pot avea un impact pozitiv asupra vieții? Ai observat până acum vreo schimbare pozitivă sau chiar mai multă “poftă de viață” care să fie alimentată de o conștientizare mai profundă a morții? Sau dimpotrivă?
Dacă ne uităm la cazurile de “near death experiences” putem vedea că majoritatea dintre ele au avut un efect pozitiv asupra vieții oamenilor: ei și-au găsit în acel moment motivația de a face ce își doreau, și-au reordonat prioritățile, au regăsit în sine resurse de care nu știau, au scăpat de rușine, teamă, vinovăție. În mod similar, discuțiile despre moarte pot avea un efect similar – nu e nevoie să avem o “near death experience” pentru a “ne trezi la viață”. Putem și să ne imaginăm “cum ar fi să” pentru a vedea ce e cu adevărat important pentru noi și că e păcat să ne pierdem viața mai degrabă consumând, decât creând, mai degrabă evitând decât rezolvând.
Ai descoperit această frică și la tine? Dacă da, în ce fel era “mascată” și cum ai reușit să lucrezi ca să o depășești?
Da, am “moștenit” de la bunica o teamă ca cei apropiați să nu moară, ceea ce ascundea teama de propria moarte și m-am gândit uneori la propria moarte ca soluție (rapidă, facilă) la problemele pe care le aveam (pentru a nu mai continua să simt durerea pe care o simțeam). Dar, apoi, am urmat un parcurs de terapie propriu în urma căruia am învățat să stau cu mine, să nu mă mai simt singură, să mă descurc singură, să vorbesc frumos cu mine și să îmi alin durerea și prin metode mai puțin violente – la fel de rapide și facile (cum sunt metoda ABCDE sau art-terapia).
Ce sfaturi ai pentru cititorii care vor să exploreze mai departe această temă și să lucreze la propria lor teamă de moarte? Ce resurse au la îndemână?
Cartea “Privind soarele în față”, de Irvin Yalom este un început bun, metoda jurnalului ajută, filosofia stoică, în general psihoterapia existențialistă, metoda ABCDE pentru identificarea credințelor de bază despre sine – care poate duce la identificarea propriei frici de moarte, consilierea, terapia individuală. Pot citi jurnale sau viziona clipuri explicative. Cred că orice ajută: învățarea, reflecția, consilierea.
Dar dacă vrem să ajutăm pe cineva (un prieten, un frate sau o soră) să exploreze această temă și să depășească anumite blocaje, cum am putea să abordăm subiectul într-un mod neintruziv? Există, oare, vreo modalitate care are succes?
E greu cu persoanele apropiate 😉 Ce aș face eu ar fi doar să observ ce se întâmplă, să caut ce înseamnă și să îi spun ce observ: “uite, am observat că experimentezi x, y, z, w, q, toate aceste sunt simptome de depresie sau m, n, p, t, h, acestea sunt simptome de anxietate și mă îngrijorează să te văd așa, cred că ar fi bine să mergi la un consilier sau terapeut bun, să vezi ce se întâmplă și cum puteți face împreună să fie mai bine”. În cazul în care persoana respectivă nu are venituri financiare poate apela la un serviciu gratuit cum sunt DepreHub sau un chat bot – terapeut ca Woebot.
Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…
Georgiana F. Codrescu, consilier pentru dezvoltare personală și psihoterapeut în formare, o persoană multă energie creativă și cu pofta de a se implica în tot felul de activități, de la moderarea grupurilor de dezvoltare personală și a Clubului de Carte de Psihologie, până la susținerea workshop-urilor asertivitate.
Pe lângă înclinația ei către psihoterapie, mai știu și că Georgiana e pasionată de scris. Eu am cunoscut-o pentru prima oară la un atelier de scriere creativă, unde am descoperit prin povestirile ei un mod mai atent și mai profund de a vedea lumea. Și cred că talentul ăsta e foarte important la un psihoterapeut, pentru că oamenii care iubesc cărțile și scrisul sunt și cei care pot citi cel mai ușor ce se întâmplă în sufletul altor oameni. Așa că abia aștept să-i descopăr parcursul în psihoterapie (dar n-am nicio emoție, știu că va fi unul frumos).
Comments (0)