Se zice că în fața morții, suntem cu toții singuri. Că venim singuri pe lume și că la fel plecăm din ea. Am auzit-o în atâtea contexte, încât n-am simțit vreodată impulsul sau nevoia să o contest, dar o fac acum: cred că merită să ne uităm altfel la cuvintele astea.

Venim pe lume nu singuri, ci “chemați” și ajutați de mama noastră, chiar dacă ne place să zicem “m-am născut pe data de…”, ca și cum n-ar avea legătură cu nimeni. Și venim, de multe ori, înconjurați de o armată de medici și de asistente care știu exact ce să facă, iar în anumite vremuri veneam (și, în unele locuri, încă venim) pe lume cu ajutorul femeilor mai în vârstă din familie și cu ajutorul unei moașe care a mai întâmpinat înainte sute de copii și știe cum să facă asta în siguranță.

De când am cunoscut-o pe Celestina Dumitriu, doctor în psihologie, psiholog clinician și psihoterapeut specializat în doliu, m-am convins că așa e natural și să plecăm. Înconjurați de oameni care să ne stea alături și să acorde momentului plecării aceeași importanță ca și celui în care am venit pe lume. Pentru că deznodământul unei vieți merită la fel de multă iubire și atenție ca începutul.

Sursă foto: Zoe, Unsplash.

Până să stau de vorbă cu Celestina, nu știam ce „cultură” bogată a procesării pierderii există și în România. Ce plasă de siguranță fină, aproape nevăzută, țesută din psihoterapeuți, îngrijitori paliativi și moașe de moarte, îi sprijină pe oameni în cea mai complexă și mai importantă perioadă din viața lor: trecerea spre dincolo.

De exemplu, nu știam că începe să apară și la noi, în România, specializarea de “moașă de moarte” (“doula de moarte” fiind denumirea profesională), o persoană care, la fel ca moașa care ajută la travaliul nașterii și îl întâmpină pe nou-născut la venirea sa pe lume, tot așa îl însoțește pe om și la plecare, stându-i alături, ținându-l de mână, veghindu-i despărțirea, ajutând familia să proceseze pierderea și intermediind toate trăirile acelea foarte greu de procesat de unul singur. Recunosc că mi se pare că e ceva extrem de duios și aproape poetic în a ști că există, undeva, un om care ține de mână un alt om și-l ajută să se desprindă de lumea asta fără frică, șoptindu-i mereu că e lângă el, că e în siguranță, că tot ce i se întâmplă e natural.

Celestina Dumitriu e un psihoterapeut cu foarte multă pregătire în spate, și nu doar pregătire teoretică. Pe lângă diploma de doctor în psihologie, pe lângă nenumăratele cursuri și ateliere pe care le conduce, unele dintre ele cu scopul de a forma alți terapeuți specializați în doliu, Celestina s-a întâlnit cu moartea și pierderea în toate formele ei, într-un mod cât se poate de practic. A lucrat în secția de oncologie a unui spital timp de mai mult de 7 ani, unde s-a perfecționat în această ramură complexă a psihoterapiei și s-a întâlnit cu pierderea sub toate formele și la toate vârstele, lucrând atât cu copiii internați acolo, cât și cu părinții lor sau cu persoane mai în vârstă.

Însoțirea oamenilor în pierdere și doliu pare a fi o moștenire de familie, o misiune înscrisă în ADN-ul ei de multă vreme. Ambele ei bunici, și pe linie maternă, și paternă, dar și străbunicile ei, au avut același rol în satele din care proveneau – mama ei fiind din zona Moldovei, iar tatăl din zona Olteniei – locuri în care Celestina s-a întâlnit cu un mod sănătos de a te uita la moarte, ca la un soi de o continuitate, ca la un mod natural al lucrurilor de a merge mai departe. S-a întâlnit cu o viziune populară sănătoasă și cu simplitatea omului conectat cu natura, care vede moartea ca pe ceva absolut firesc, ca o parte integrantă din dinamica viață-moarte, viață-moarte, viață-moarte… prezentă peste tot în jur, în natură.

Poate de acolo și-a moștenit și ea naturalețea cu care vorbește despre acest subiect. Pentru că felul în care își alege cuvintele, în care gesticulează, în care ascultă, totul transmite empatie și te face să nu te simți nelalocul tău întrebând despre moarte, ba dimpotrivă: să simți că vorbești despre cel mai natural și sacru fenomen din viața unui om.

Sursă foto: Nita, Pexels.


Celestina, din experiența ta, ce simt persoanele care trec printr-o pierdere bruscă față de cele care trec printr-o pierdere “prelungită”, în care știu că se apropie moartea cuiva drag?

În mod surprinzător, diferența dintre ele nu e foarte mare. Pentru că atunci când e vorba de o suferință prelungită a persoanei și cam toți din jur se așteaptă să aibă loc acea pierdere, ei se așteaptă ca pierderea să aibă loc în sensul în care ei o construiesc și nu e niciodată așa. Se gândesc că va avea loc într-un anumit fel, dar e posibil ca psihicul să conțină deja în el multe neîncheieri ale pierderilor anterioare, și, chiar dacă persoana respectivă se așteaptă să fie ceva facil sau ceva ce pare să fie cunoscut, se confruntă de multe ori în realitate cu o amploare mult mai mare decât se așteaptă. Așa că nu avem această regulă, că un doliu anticipator poate să ne ducă într-o zonă în care travaliul de pierdere realmente va fi mai ușor de dus sau va fi mai coerent pentru acea persoană.

Cu alte cuvinte, nu e mai ușor, chiar dacă sună cinic că spun asta, să știi ce urmează. Te ajută să creezi un anumit scenariu legat de cum ar putea să fie pierderea, cum ai putea să o trăiești pe pielea ta, dar rareori acel scenariu are legătură 100% cu ceea ce se întâmplă în realitate în lumea interioară a celui care a pierdut, nu în lumea exterioară.

Știu că e o întrebare grea, dar cum putem să vorbim (dacă putem să vorbim) despre ceea ce urmează chiar cu cei care se află pe patul de moarte? Cum putem să intuim nevoia lor de comunicare?

Ca în orice aspect al vieții, și în ceea ce ține de moarte, cel mai valoros lucru e adevărul. Adevărul nu așezat cu barda în sufletul omului, ci așa cum îl cere el.

Sunt mulți muribunzi care întreabă – “voi muri?” și în jurul lor e mult neadevăr, multă tentație de a ocoli adevărul, pentru că este foarte greu pentru aparținători să le spună acest lucru, pentru că este foarte greu pentru aparținători să gestioneze în interiorul lor că se va întâmpla asta. Dar experiența mea și a altor colegi legată de însoțirea muribunzilor și a aparținătorilor a fost, de fiecare dată, că adevărul liniștește.

De exemplu, când lucrăm cu persoane care nu mai sunt conștiente și știm că ne arată toate aparatele că urmează să moară în scurt timp, stăm lângă acele persoane, chiar dacă ele nu mai sunt conștiente – pentru că noi știm că se mai păstrează în interiorul psihicului anumite mecanisme, inclusiv care țin de zona rațională – și le spunem: “Ceea ce se întâmplă cu tine acum e că vei muri. E ceva absolut normal, prin care la un anumit moment dat vom trece toți. Ăsta este adevărul, că vei muri, acum ești în plin proces, acum te pregătești să mori. Noi suntem aici cu tine, eu sunt aici cu tine, sunt alături de tine, te însoțesc, nu plec nicăieri, stau aici cu tine cât ai tu nevoie. Și eu voi trece la rândul meu prin asta, ceea ce trăiești tu este absolut natural. Toți oamenii vom trece la un moment dat prin moarte. Suntem pregătiți să facem asta. Corpul nostru știe și simte că va muri, psihicul nostru știe și simte asta.”

Sursă foto: Kampus Production, Pexels.

Mi se pare extrem de greu să știi ce să spui în fața pierderii și, când am prieteni care trec prin doliu, mă tem uneori că poate le tulbur sau contest viziunea despre lume dacă spun lucruri de genul “cel care a plecat e într-un loc mai bun”. E foarte greu să nu greșești. Dar îmi imaginez că e de o mie de ori mai greu să nu greșești sau să nu spui lucruri nepotrivite unui om care urmează să treacă el însuși prin moarte. Există vreun mod prin care putem găsi cuvintele potrivite?

E adevărat, nu știm ce concepții are acel om despre moarte. Sunt atât de multe… sigur, le putem împărți în două – “mai mergem undeva” sau “aici s-a terminat totul”.

Sunt unele persoane care cred că odată cu încetarea activității corpului fizic s-a terminat tot și, atunci când consiliem sau când suntem alături de muribunzi, e important să vedem ce cred ei că se va întâmpla cu ei, pentru că mulți dintre cei conștienți știu că vor muri și e important să vedem ce înseamnă moartea pentru ei.

Noi, din perspectiva psihoterapiei, nu putem să le dăm o altă variantă decât la cererea lor și nu putem să lucrăm cu ei decât din credința pe care o au ei legată de moarte. Pentru că, dacă persoana consideră că “ok, corpul meu n-o să mai facă față și toată durerea asta o să se termine și o să mor în sfârșit”, eu nu pot să mă duc să-i spun – “da, dar să vezi că sufletul tău merge mai departe”. Este total lipsit de orice coerență pentru persoana respectivă, pentru că ea are nevoie să rămână angajată în ideea asta în care “mai e puțin și pe mine n-o să mă mai doară și lucrurile astea se vor opri”.

Pe de altă parte, poate că acea persoană e conectată cu ideea că acest corp al său poartă un suflet în el, care se poate să aibă o existență ulterioară și va coborî într-un alt corp. Și va avea nevoie să vadă ce poate să regleze acum, înainte să iasă din acest corp: Am nevoie să-mi cer iertare? Să mă văd cu anumite persoane? Să spun secretele pe care le-am avut până acum? Am nevoie să îți spun ce lucruri mi-am dorit să fac și nu le-am făcut, pentru ca cineva să le audă, să fie martor la aceste lucruri?

Ce plase de susținere există pentru cineva care știe că urmează să piardă pe cineva drag, dar nu știe cum ar trebui să-l însoțească și să-i fie sprijin în perioada aceea?

Eu pregătesc acum un curs de formare pentru viitoare “doule de moarte”. “Doula” este moașa, este cea care însoțește copilul când se naște, dar există o combinație din tehnicile din psihologie și dintr-o zonă de spiritualitate mai profundă care ne conduc în a ne forma în specializarea legată de a însoți pe cineva atunci când moare. Pentru că, din perspectiva psihologiei, însoțirea nu este doar pentru cel care moare, ci și pentru aparținători.

Este extrem de importantă această comunicare, este un “împreună” acolo foarte consistent și este ceva ce psihoterapeutul preia, pentru că de multe ori aparținătorii nu se pot expune, nu-și dau voie să fie atât de vulnerabili și nu pot însoți muribundul așa cum acesta ar avea nevoie. Atunci, psihoterapeutul care însoțește în momentele de final poate să preia aceste emoții și să fie ca un canal care să permită trecerea emoției dintr-un loc în altul.

Există foarte multe centre de îngrijiri paliative unde sunt terapeuți care fac acest lucru, unde sunt psihologi care vorbesc și susțin ceea ce se întâmplă cu persoanele care își încheie și știu că o să le încheie viața și cu aparținătorii lor. Sunt locuri dificile, unde se lucrează greu, unde nu poți să ai foarte multă vechime, pentru că este destul de stresant, pentru că nu este ca la țară, în zonele rurale, unde încă se păstrează această dinamică sănătoasă legată de bocitoare – bocitoare nefiind doar femeile care bocesc, care plâng la o înmormântare, ci fiind și femeile care susțin exprimarea emoțională a celor care nu pot face asta. E foarte importantă dinamica din punct de vedere antropologic a ceea ce se întâmplă acolo. Pentru că ceea ce se vede din exterior sunt niște femei care plâng. Dar, dacă avem o privire mai profundă, putem să vedem că ele practic adună emoția celor care nu-și permit să o trăiască și o pun într-un act al plângerii.

Sursă foto: Mark Olsen, Unsplash.

Ai spus că a lucrat cu generații diferite: copii, părinții lor, dar și oameni în vârstă. Cum ai simțit că se raportează la moarte aceste trei vârste?

Total diferit. Pentru copii e ceva natural, chiar la un moment dat aveam o discuție cu o fetiță de 6 ani, care știa că o să se întâmple cu ea ceva foarte dificil, pentru că era conștientă de rezultatele analizelor și de faptul că ceea ce se încerca să se facă cu ea nu dăduse niciun rezultat. Dar în zona medicală este foarte mult neadevăr. Mai precis, asistentele și medicii se comportă ca și cum lucrurile astea nu se vor întâmpla, mai ales cu copiii. De asemenea, și părinților le este foarte dificil să se conecteze cu ideea că este posibil să își piardă copilul și să și-l piardă într-un mod în care înțeleg că medicina nu mai poate să facă față.

Cu toate acestea, copiii înțeleg și simt altfel. Pentru că la un moment dat, acea fetiță mi-a cerut să vorbim despre moarte, despre ce înseamnă asta și am întrebat-o ce știe ea sau cum e pentru ea și mi-a spus într-un mod foarte natural, privindu-mă în ochi, “eu știu cum e, este ca și cum deschid ușa și mă duc într-o altă cameră. Și mama și tata și frații mei și tu rămâneți în camera asta, iar eu mă duc într-o altă cameră și de acolo pot să fac ce vreau, dacă vreau să fac ceva, sau pot să nu fac nimic.” Deci a privit moartea cu un anumit gen de conectare cu libertatea, cu ceva foarte natural.

Și atunci, ai spune că părinții care vor să-i protejeze pe copii mințindu-i despre moarte aleg abordarea potrivită?

N-aș folosi “mințindu-i”, asta ne încurcă într-un fel, ci mai degrabă nespunându-le adevărul. Pentru că nu-i o minciună, ci mai degrabă o evitare a adevărului, pentru că este foarte greu să recunoască față de ei ceea ce urmează să se întâmple. Și lipsește de multe ori sprijinul acesta legat de cum anume să poată să gestioneze ei în interiorul lor ceea ce urmează să se întâmple cu copilul.

Cu copilul este extrem de dificil. Cu prietenii este dificil. Cu părinții este dificil. Sunt trei tipuri de dificultăți diferite, dar ele sunt prezente. Pentru că odată ce ne moare cineva, moare cu acea persoană o parte din noi. Și, sigur, într-un copil proiectăm foarte mult. Și atunci când moare un copil, mor o grămadă de lucruri nefăcute încă, netrăite încă, neatinse încă. Și atunci pare și mai dificil, pentru că moare și ocazia de a fi trăite vreodată. Cu un prieten, mor toate lucrurile pe care le-am făcut împreună. Atunci când ne moare un părinte, odată cu moartea lui, dispare o zonă foarte stabilă din interiorul nostru. Pentru că atâta timp cât părinții noștri sunt în viață, indiferent de vârstă, noi suntem copiii lor. Și indiferent de vârstă, când mor părinții, avem trăirea acută a sentimentului de a fi orfani. Chiar dacă asta se întâmplă când cel care rămâne în viață are 60 – 70 – 80 de ani și părinții lui mor atunci, trăiește foarte puternic în interior sentimentul acesta de a fi orfan.

Deci sunt trei – le numim pe acestea trei – dar sunt mult mai multe etape diferite în care percepția această interioară a morții ia forme diferite. Și coloraturi diferite. Și trăiri diferite. De aceea informația este atât de necesară, să ajungem cumva să înțelegem și să simțim, nu doar să înțelegem, că moartea este ceva ce cu siguranță va fi atins de noi, este singura certitudine pe care o avem în viață. Corpul este făcut într-un fel în care durează o unitate limitată de timp. Restul, că există tot felul de teorii ce se întâmplă mai departe cu psihicul, cu sufletul, acestea sunt teorii care ne duc într-o zonă care este și mai inaccesibilă decât partea aceasta vizibilă legată de moarte.

Înțeleg că sunt mai multe feluri de procesare a durerii, dar se vorbește mult despre anumite etape ale doliului prin care trec, de obicei, oamenii. Cum ne putem aștepta să se manifeste ele?

Numirea acestor etape este extrem de importantă ca o zonă de psihoeducație, este foarte important ca oamenii să știe că este firesc să fie îndurerați. Avem 3 etape principale atunci când vorbim despre travaliul de doliu, despre întreg procesul: prima etapă este pierderea, cea de-a doua este durerea și cea de-a treia este doliul.

Dacă nu există durere, noi nu putem să lucrăm niciun fel de doliu, pentru că pierderea poate să aparțină persoanei, dar să nu fie trăită prin intermediul durerii. Pentru că are loc o despărțire între psihic și partea emoțională, iar cea din urmă este dată deoparte. Partea rațională, care poate să conțină moartea doar la nivel rațional, ca o înțelegere intelectuală, nu presupune și apariția durerii, pentru că – nu are rost să ne îndurerăm, nu? Pentru că viața e scurtă și oricum era bolnav și oricum urma să moară, e ceva perfect normal și atâta tot. Și am încheiat acolo.

Atâta timp cât nu apare durerea, noi, din perspectiva psihoterapiei, nu avem un obiect de lucru, pentru că nu putem lucra cu partea emoțională. Dar, în cadrul procesului de doliu, e important să știm că această durere, această suferință nu doar că e firească, e și sănătoasă. Pentru că ea permite să ne pună în contact cu tipul de atașament pe care l-am avut, cu ceea ce s-a întâmplat în interiorul nostru, iar pierderea în mod sănătos are drept consecință durerea.

E important ca persoana să știe că poate să fie furioasă, e important să știe că se poate conecta cu o tristețe foarte adâncă, inclusiv cu zone de depresie. Doar că noi când vorbim despre depresie, asta înseamnă că au trecut deja 6 luni în care persoana are multiple disfuncționalități legate de felul în care persoana își poate pune energia în lucrurile cotidiene.

Este etapa negocierii, în care se fac tot felul de tranzacții, unele specifice gândirii magice: “mai bine muream eu și nu murea el, aș fi putut să iau eu durerea aia și să n-o mai simtă el, dacă fac un anumit lucru pe care mi-l cerea mereu nu s-ar fi întâmplat asta” (și asta fac copiii, care sunt mari specialiști în negociere în travaliul de doliu; copiii care și-au pierdut părinții și consideră la o anumită etapă de vârstă, mai ales în situația pierderii persoanelor apropiate, că acea pierdere se datorează comportamentului lor, își spun “de acum o să fiu cuminte și moartea mamei nu mai există; pentru că eu o să fiu mereu cuminte și ea sigur o să facă ceva și o să vină înapoi”).

Sunt tot felul de zone de negociere în care această gândire magică își pune amprenta. Iar toate aceste etape au uneori o continuitate așa cum sunt ele descrise în cărțile de specialitate, pentru că se bazează pe observația directă, alteori pot fi sărite, alteori pot fi dublate – trăiesc tristețea, trăiesc apoi o zonă de negociere, trăiesc apoi o zonă în care pot să admit tot ceea ce s-a întâmplat și pare că pot să integrez, dar când mi-e lumea mai dragă, mă întorc la o tristețe și mai profundă. Care nu e legată doar de pierdere, ci e legată și de capacitatea persoanei de a fi gestionat în interiorul ei toate perioadele din viață în care tristețea ar fi fost bine să se manifeste, dar nu s-a manifestat din varii motive.

Sursă foto: Daniel Jensen, Unsplash.

Ce sisteme de susținere îi putem pune la dispoziție unei persoane care trece prin doliu?

Cel mai bine ar fi să contacteze un terapeut specializat în doliu. Cei pe care i-am format eu știu deja 100% ce să facă și sunt trecuți mulți dintre ei prin procesarea propriului doliu. Pentru că noi, ca profesioniști, nu avem cum să lucrăm cu cineva dacă nu le-am lucrat pe ale noastre. Asta presupune ca noi să fi intrat prin propria terapie legată de pierdere și să fi stat acolo o perioadă suficient de lungă de timp, astfel încât să putem să vindecăm ce e de vindecat, să putem să avem un travaliu cu sens legat de pierdere și ceea ce nu putem să vindecăm, să conștientizăm că e al nostru și să nu-l amestecăm cu doliul clientului. Pentru că unele dolii sunt mai dificile, altele nu.

În psihologie, există un termen foarte interesant, care ne vorbește despre “doliul complex” sau “doliul complicat”, care presupune o înșiruire de pierderi care nu au putut fi procesate de către psihicul persoanei respective, și-atunci o nouă pierdere, care uneori poate să fie foarte mică, declanșează, trage după ea, accesează alte pierderi din inconștient care au fost probabil mari la momentul respectiv și nu au putut fi trăite. Așa că o pierdere mică trage după ea toate aceste pierderi și urmează o avalanșă foarte mare cu care persoana respectivă se descurcă foarte greu. O avalanșă de emoții, de gânduri, inclusiv de suicid, pentru că o moarte greu de procesat atrage după sine tentația asta legată de suicid – uneori ca o datorie, ca o responsabilitate, uneori ca o dorință de a fi acolo. De a fi tot acolo unde a trecut persoana dragă, în neființă.

Fac aici o paranteză: dacă simți nevoia să vorbești cu un terapeut, dar nu ai momentan resursele financiare, există câteva programe care-ți pot oferi ședințe terapeutice gratuite.

De exemplu, la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei, există posibilitatea de a solicita până la 6 ședințe de terapie gratuite. Iar dacă simți că suferința e prea mare și că trebuie să vorbești cu cineva chiar acum, poți suna la Helpline-ul Deprehub, apelabil non-stop și gratuit la numărul 0374.456.420, unde vei primi consiliere și îndrumare.

Dar noi, cei din jur (familie, prieteni), cum putem să fim de ajutor celor care trec printr-o pierdere? Ce putem să spunem ca să ajutăm sau să nu spunem, ca să nu rănim?

E cumva un cerc vicios. Pentru că noi putem să-i ajutăm, să-i susținem pe ceilalți din zona domestică (cotidiană), nu din zona de specialiști, de terapie, doar dacă există liniște și coerență în interiorul nostru legată de moarte. Dacă nu avem asta, nu putem decât să ne aducem și noi doliul netrăit împreună cu ce se întâmplă în momentul acela.

Cea mai nepotrivită frază și cel mai nepotrivit cuvânt spus în perioada aceasta este “o să fie bine”. Acel “o să fie bine” nu face decât să scoată persoana dintr-un prezent coerent și s-o proiecteze într-un viitor care în mod real nu știm cum va fi. Este un neadevăr când folosim acest “bine” – bine însemnând ce anume?

Cea mai bună variantă legată de reacția la doliu este tăcerea. Și comunicarea fizică. Îmbrățișarea și prezența în liniște. Pentru că nu știm în realitate ce se întâmplă în interiorul persoanei care trăiește pierderea. Pentru că nu știm anume cum ar fi potrivit pentru ea să fie conținută.

Mi se mai pare că există aici o cutumă, ceva ce merită schimbat un pic în societate – pentru că apelează foarte multe persoane la mine spunându-mi “am o prietenă bună care și-a pierdut un prieten și a văzut că te știu și m-a întrebat dacă ai putea să-i recomanzi o carte pe care s-o citească. O carte legată de doliu.” Iar eu spun de fiecare dată: “dar e nevoie să meargă la terapie”. Relația terapeutică este un fundament extrem de sănătos pe care se poate așeza orice pierdere și poate fi conținută și, mai mult decât atât, integrată. Integrată însemnând să o așezăm în interiorul nostru dându-i o continuitate în dinamica aceasta viață-moarte, viață-moarte. E o dinamică extrem de importantă și extrem de profundă a psihicului de care dacă nu ținem cont, ne împiedicăm rău de tot, în toate aspectele vieții.

Pentru că un doliu neprocesat presupune extrem de multă energie psihică necesară ascunderii lui. Iar acele lucruri vin al suprafață exact când ne este lumea mai dragă. Pentru că atunci când suntem relaxați, atunci când intrăm într-o relație și vrem să facem un copil, atunci când am intrat într-o relație și vrem să călătorim, atunci când avem sentimentul că suntem fix pe dinamica cea mai sănătoasă a psihicului nostru și suntem pe calea vieții noastre, pentru că ne relaxăm și psihicul se relaxează și nu mai ține ascunsă acea energie emoțională, ea vine la suprafață de multe ori sub forma unei depresii și nu știm de unde a venit.

Cum se pot îndrepta oamenii oamenii care au trecut printr-un doliu spre vindecare?

Vindecarea în sine este un proces. Nu există să spun “acum m-am vindecat”. Vindecarea este un proces continuu, specific atât corpului uman, cât și psihicului, pentru că ambele se raportează la un element central, și anume homeostazia – capacitatea atât a corpului, cât și a psihicului, de a fi în echilibru. E vorba de ideea că, orice am face, psihicul nostru tinde să meargă înspre vindecare.

Pe de o parte, avem această susținere “cotidiană” a celor care vin în jurul nostru – și care poate să fie limitată, însă importantă și cu mult sens pentru ca noi să ne putem conecta și cu resursele interne, întotdeauna este foarte important acest suport extern – și apoi avem această dinamică în care ne putem duce într-o profunzime împreună cu un specialist din domeniul psihoterapiei sau din domeniul religios. Dacă persoana este foarte religioasă și este conectată cu foarte multe valori specifice religiei, și preotul poate să fie în contact cu ea – preotul, rabinul, maestrul spiritual. Nu doar psihoterapia oferă modalități foarte clare și profunde de conectare cu doliul și pierderea, ci tot ceea ce exprimă o legătură consistentă în care aceste lucruri pot fi conținute și pot fi vindecate.

“Însănătoșirea” și “vindecarea” sunt două concepte pe care eu le diferențiez mult. “Însănătoșit” înseamnă cum poți acum să faci față, să-ți fie mai bine, să-ți preiei jobul, să ai grijă de copiii care și-au pierdut tatăl (adică partenerul tău de viață), cum să-ți conduci organizația mai departe sau tot ceea ce ține de modul acesta în care am nevoie să fiu funcțional acum – dar lucrurile acestea presupun și asumarea intrării într-un proces de vindecare, acest lucru însemnând să mă uit în interiorul meu la ce alte lucruri n-au mai fost vindecate acolo legate de pierdere și cum pot acum, pe baza susținerii pe care o am, să mă uit la tot ceea ce este acolo.

Eu am încredere deplină în procesul de vindecare și am încredere deplină că oamenii sunt dotați cu tot ceea ce e necesar pentru a integra moartea ca pe un proces natural.

Apropo de acest cuvânt – “natural” – simt că momentan nu mai face parte din vocabularul nostru cu privire la moarte. Prin “noi”, mă refer mai degrabă la generația din care fac parte și eu, care poate că e prea urbanizată și tehnologizată ca să mai simtă conexiunea cu acest “natural” și întâmpină idee de moarte mai degrabă cu frică și cu o rușine de a vorbi despre asta. Bineînțeles că moartea e o traumă imensă, dar cred că nu ar trebui să fie și un subiect interzis, pentru că a nu vorbi despre ea înseamnă a fi și mai nepregătiți în fața fenomenului. Ce simți că am pierdut noi, ca generație, încât nu mai reușim să ne uităm la moarte ca la un fenomen natural?

Sunt sigură că am pierdut conectarea cu natura. Cu natura și cu ritmurile vieții. Cu ritmurile vieții în care moartea se așează într-un mod natural și coerent. În natură lucrurile apar în felul ăsta – primăvara înflorește totul, vara ajunge la maximum, toamna se pregătește această moarte și vedem cum e și toată starea de îngropăciune este iarna. Toate anotimpurile astea sunt și în sufletul nostru în mod natural și am pierdut fix această legătură cu natura. Ne-am urbanizat prea mult și ne-am rupt de a fi sănătoși în ritmurile naturii. Sunt sigură că ăsta a fost un element care ne-a îndepărtat de a privi cu naturalețe moartea și de a o putea integra înăuntrul psihicului nostru ca pe ceva firesc.

Sursă foto: Craig Adderley, Pexels.


Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…

Celestina Dumitriu, doctor în psihologie, psihoterapeut acreditat european, supervizor și formator în Gestalt terapie și psihologie clinică, lector universitar și coach. Atât studiile de master, cât și doctorat din țară, cât și formările și cursurile de specializare urmate în străinătate, împletite cu experiența din practica privată și academică, stau la baza unei bogate experiențe de viață și profesională – formare în psihoterapie cognitiv comportamentală, somatoterapie, psihoterapie analitică, hipnoză clinică, Gestalt terapie, Deep Memory Process, Constelații ale intenției, coaching și mentoring.