Povești personale, capitolul 2: Cum treci peste pierderea unei sarcini?

Când vine vorba de suferință și pierdere, creierele noastre pun în funcțiune un mecanism pe care merită să-l îmblânzim: au tendința să compare. Să creadă că o pierdere e mai mare decât alta, o suferință mai justificată decât cealaltă, o durere mai demnă de compasiune decât restul.

Așa cum scriu Elisabeth Kubler-Ross și David Kessler în cartea “On grief and grieving”, “Dacă pierzi un soț la 70 de ani, va exista cineva care a pierdut un soț la 48 de ani. Dacă ți-ai pierdut un părinte la 12 ani, va exista cineva care și-a pierdut părintele la 5 ani. (…) Pierderile sunt extrem de personale și termenii de comparație nu se aplică. Nicio pierdere nu contează mai mult decât alta. Tu ești singura persoană care poate evalua magnitudinea pierderii tale.”

Mi se pare extrem de important să ne amintim că o rană sufletească nu doare mai puțin pentru că altcineva e mai îndurerat. Nu există vreo unitate de măsură pentru durere și nu ar trebui să simțim că avem vreodată dreptul să zicem “ești norocos, uite cât de mare e durerea celuilalt!” sperând, în mod stupid, să vindecăm. Cel mult o să reușim să-i facem pe oameni să se simtă și vinovați, pe lângă că sunt îndurerați. Și, implicit, și mai singuri în durerea lor.

Ce vreau să spun, de fapt, e că doliul nu e de un singur fel. Durerea nu apare doar atunci când pierzi o persoană cu care ai trăit toată viața. Ci poate să apară și atunci când pierzi o persoană cu care ți-ai imaginat că o să trăiești toată viața și nu ai apucat.

Bineînțeles că e infinit de greu e când pierzi o persoană dragă și tot trecutul pe care l-ați avut împreună. Dar ce se întâmplă când pierzi nu tot ce a fost, ci ceea ce ar fi putut să fie? Când pierzi viitorul însuși? Ce se întâmplă atunci când urmează să fii mamă, dar pierzi o sarcină?

Surse foto: Umit Cem Pamuk, Pexels

Pare că nu e doliul “tradițional”pe care-l avem în minte și asta cred că ne face cu atât mai nepregătiți să oferim susținere. Dar rana poate fi la fel de adâncă ca în cazul pierderii unui om cu care ai trăit o viață. Iar când n-o recunoaștem, când n-o tratăm ca atare, riscăm să adâncim acea rană. Pentru că riscăm să spunem lucruri ca “las’ că ești încă tânără, mai poți să faci altul”, sau “o să-ți revii, mai bine că s-a întâmplat acum și nu mai încolo” sau “e normal, li se întâmplă multor femei”.

Da, li se întâmplă multor femei. Li s-a întâmplat și unor femei din familia mea. Și nu, nu vorbim despre asta destul. Nici noi, și, de multe ori, nici mamele care trec prin acea experiență. Și pot să le înțeleg, pentru că tăcerea ascunde de multe ori niște frici: frica de a fi copleșită de milă în loc de susținere, frica de a fi judecată pentru ce simți, frica de a ți se spune că a fost în vreun fel vina ta și că trebuia să faci lucrurile altfel, că puteai să eviți ce s-a întâmplat. Nu o spun din poziția de persoană care a trecut prin această experiență și în niciun caz din poziția de specialist. Dar o spun din poziția de observator. Și am auzit destule lucruri care au durut chiar și-așa, de pe margine. Nici nu-mi imaginez cum e să fii chiar tu destinatara acelor cuvinte.

Conform statisticilor menționate de World Health Organization, pierderea unei sarcini e un fenomen mai des întâlnit decât ne imaginăm. Între 10-15% din sarcini se pot încheia înainte de termen. Adică aproximativ 1 din 7 femei pot trece prin asta.

Ai mai mult de 7 prietene, colege, membre ale familiei? Atunci sunt șanse mari ca, la un moment dat, una dintre ele să treacă printr-o sarcină pierdută. Și să nu ai idee ce să-i spui ca să o ajuți să treacă peste această pierdere.

Din acest motiv, m-am bucurat când o prietenă mi-a scris că ar vrea să-mi împărtășească povestea ei despre pierderea unei sarcini. M-am bucurat, pentru că a însemnat șansa mea de a afla cum poți să susții pe cineva și, dacă treci chiar tu prin asta, cum poți să speri să “treci peste” – sau mai degrabă să integrezi și accepți –  o asemenea pierdere.

Din fericire, a ieșit o poveste despre putere. Despre speranță și despre ideea că ba da, în anumite situații, poți să-ți găsești resursele să ridici capul și să mergi mai departe. Știu că nu e pentru toată lumea la fel de ușor. Dar mă bucur că povestea Alinei e una de încurajare, pentru că încurajarea și susținerea pot să transforme o poveste despre pierdere într-una despre o victorie.

Sursă foto: Robert Greinacher, Unsplash

---

Când am cunoscut-o pentru prima oară pe Alina, țin minte că radia. Făcusem cunoștință de vreo 5 minute, când mi-a spus “sunt însărcinată!” cu cel mai larg zâmbet. “Sunt însărcinată și abia mă abțin să nu zic în gura mare, ca să știe toată lumea că sunt!” Habar n-aveam că, în spatele acelei bucurii, stătea și o altă poveste: una a pierderii și a deznădejdii. A unei sarcini pierdute înainte de asta.

Alina și soțul ei locuiesc în Norvegia de câțiva ani și încercaseră timp de 2 ani de zile să aibă prima sarcină. Și, evident, s-au bucurat mult când primul test de sarcină a ieșit pozitiv. Alina era deja în săptămâna 13 de sarcină, când a simțit, dintr-o dată, că lucrurile nu merg chiar cum ar trebui.

Într-o noapte am simțit că ceva nu e în regulă, am avut niște sângerări nu abundente – 2, 3, 4 picături – dar am simțit că ceva nu e în regulă. Și toată noaptea nu am dormit deloc, am avut și niște vise nu foarte plăcute, probabil subconștientul meu lucra că ceva nu e în regulă. Am vorbit și cu Mihai, și cu prietenele mele, și au zis “măi, nu te speria, e normal să se întâmple așa”, dar eu simțeam că nu e ok, trebuie neapărat să mă duc la un doctor.

În dimineața aceea, mi-am făcut programare la privat cu ideea de a vedea copilul. Nu de a-mi pune un diagnostic, nu de a-mi spune că ceva nu e ok, ideea era să confirm că e acolo, crește și e în regulă. Deci nici n-am avut în cap că o să fie o problemă. Și în momentul în care am ajuns acolo, am văzut că doctorului îi lua destul de mult timp să îl măsoare, să verifice, după care mi-a zis “ok, am terminat, du-te schimbă-te și să discutăm”. Și când am auzit “să discutăm” – pentru că aici, în Norvegia, sunt foarte expeditivi, dacă totul e în regulă, “îmbracă-te, e totul ok, pa și la revedere” – când mi-a zis că trebuie să discutăm am zis “ok, înseamnă că e o problemă serioasă”. Și atunci mi-a zis că l-a diagnosticat cu holoprozencefalie. Asta înseamnă că creierul lui sau a ei nu se dezvoltase cum trebuie și erau șanse minime să se recupereze, să se dezvolte, și că mă va direcționa către spital, ca să-mi dea și ei un diagnostic și ca să vadă dacă într-adevăr este o problemă.“

Sursă foto: MART PRODUCTION, Pexels

Cei de la spital au contactat-o rapid, iar programarea a avut loc în ziua următoare. Din păcate, diagnosticul a fost confirmat. După ce l-a primit, Alina a petrecut aproape 3 ore plângând în mașină, fără să poată să plece de acolo.

Mă gândeam “de ce eu și nu altcineva?”, “de ce copilul meu și nu alt copil?”, “ce am făcut rău și ce am greșit în viața asta?” Simțeam că prefer ca alt copil să pățească asta sau o altă mamă, dar nu eu… Știu că nu-i ok să ai gândurile astea, dar astea-ți trec prin minte în momentul ăla. Presupun că toate femeile au gândul ăsta… Nu e ca și cum i-aș fi vrut răul ăsta altcuiva, dar asta simți în momentul ăsta. “De ce tocmai eu, ce fac, cum? Nu m-am pregătit pentru treaba asta.” Deci, mă pregătisem pentru naștere, pentru alăptare, pentru orice altceva, dar nu pentru un copil pe care aș putea să-l aduc pe lume cu niște probleme grave de sănătate.

Am simțit ca și cum s-a terminat totul, că mi se schimbă viața în totalitate, că nu știu ce să fac. Că sunt la sfârșitul unui drum și că în fața mea e o prăpastie. Și ce fac, sar în prăpastie? Sau pur și simplu mă întorc și cer ajutorul?… Deci nu știam ce să fac, 2-3 ore le-am petrecut plângând în mașină, până să plec acasă.

Alina l-a sunat pe soțul ei să-i spună. Să vorbească despre ce urmează și să ia o decizie, mai exact dacă duc sarcina până la capăt sau nu. Pentru că recomandarea medicilor, în acest moment, era de a întrerupe sarcina.

A urmat încă un control la spital, în urma căruia a primit același diagnostic, plus încă unul – sindromul Patau. Asta însemna că fața fătului era deformată, că nu se dezvoltase normal și că, dacă ar fi mers înainte cu sarcina, fătul pur și simplu nu ar fi fost compatibil cu viața. Și de data asta, recomandarea medicilor era întreruperea de sarcină. Așa că Alina a zis “da” fără să se gândească mai mult, luase deja hotărârea asta după discuția cu soțul ei.

Cu o zi înainte să fac avortul, a trebuit să fac o ecografie ca să vedem stadiul sarcinii și a fătului. Și am descoperit că cel mic murise. Adică inima nu îi mai bătea. Și în momentul ăla am simțit o ușurare pentru că nu trebuie să-l omor eu. Înțelegi? A fost ceva de genul, ca “ok, mami, nu trebuie să mă omori tu, pentru că am murit eu.” Știi? O ușurare. Ok, n-am omorât pe nimeni…

Ăsta e momentul conversației în care apar și lacrimile. Suntem într-un call online, am văzut că Alina s-a ținut tare până acum și că a abordat discuția cu cât de multă detașare a putut, dar emoțiile sunt prea mari. Zice “n-am crezut că o să plâng, am crezut că am trecut peste asta”, iar mie îmi vine să-i zic că mi-ar plăcea că nimeni, niciodată pe planeta asta să nu mai explice sau să nu-și mai ceară scuze pentru lacrimi. În zic, în schimb, doar că e normal și aș vrea să se simtă în largul ei să plângă, dacă vrea.

Și am făcut avortul, nu a fost o chestie chirurgicală, pur și simplu am luat niște pastile și trebuia să mă duc la toaletă și să îl elimin. Și în momentul în care m-am dus la toaletă, l-am văzut… Nu știu cum să-ți explic. Avea mânuțe, degețele, piciorușe… ochii ăia, așa, de alien… Când l-am văzut, reacția mea a fost “îmi pare rău și o să te iubesc tot timpul”. Dar cu zâmbetul pe buze. N-am plâns atunci, adică nu știu… e un omuleț mic-mic. Era dezvoltat din toate punctele de vedere, trebuia doar să crească.

Sursă foto: Cottonbro Studio, Pexels

La o zi după ce a avut avortul, o prietenă de-a ei a născut un copil. Iar gândul ei în momentul acela a fost, din nou, “de ce? un copil a murit, altul se naște… de ce al meu a murit și celălalt se naște?” Bineînțeles, în secunda doi simte nevoia să se scuze iar: “știu că nu-i ok să gândești așa, dar n-ai cum, suntem oameni”.

Da, suntem oameni. Și cred că avem nevoie să ne dăm voie să fim oameni. Îmi dau seama că furia pe care o simți când treci printr-o pierdere vine de multe ori la pachet cu senzația de vinovăție pentru toate lucrurile pe care le simți și gândești, deși e absolut normal să fii furios pe lume și pe univers că ți se întâmplă asta.

Eu n-am trecut printr-o asemenea pierdere, dar îmi imaginez că e important pentru o mamă care a trecut printr-o sarcină pierdută să citească rândurile astea și să-și dea voie să simtă că e în regulă să fie furioasă, că e normal dacă i-au trecut și ei prin minte gânduri pe care a simțit apoi nevoia să le justifice apoi, că nu e singura mamă care a gândit lucrurile astea la durere. Nu înseamnă că-i vrei răul celuilalt. Ci pur și simplu că ți se pare că e nedrept și că nu poți să accepți încă ce s-a întâmplat. Că încă treci printr-o etapă naturală de negare.

După care Alina îmi spune ceva ce simt că e de multe ori reprezentativ pentru felul în care femeile procesează pierderea. Ceva în care mă recunosc și pe mine. Tendința de a-i proteja pe alții, înainte de tine.

Cel mai dificil a fost să le zic părinților, asta a fost cel mai greu. Nu a fost nici să vorbesc cu prietenii, cu oamenii apropiați, ci să le spun alor mei că n-o să mai fie bunici. Simțeam că le-am spulberat visul, într-un fel. Și mai mult nu că nu o să aibă un nepot acum, sau o nepoată, ci faptul că mă vedeau pe mine că sufăr și sufereau și ei. Dar ce i-a ajutat pe ei să treacă a fost că m-au văzut pe mine cu zâmbetul pe buze, m-au văzut pe mine că am trecut peste, dar asta era nu neapărat de fațadă.

Îmi scapă cuvintele “sigur nu era de fațadă?” și îmi mărturisește “era de fațadă pentru ei… dar asta i-a ajutat. Le-am zis “asta e, o să fie și un alt copil, fiecare femeie trece prin treaba asta…” Nu am plâns în fața lor, nu le-am arătat adevăratele sentimente și ei au văzut că sunt puternică și că o să trec peste.”

Simt un pic de revoltă, deși nu e treaba mea să simt asta. Mi-ar fi plăcut ca Alina să aibă mai multă libertate să arate ce simte, mai mult spațiu să se manifeste, mai multă încredere că oamenii „o s-o prindă” dacă o să simtă nevoia să se prăbușească și că o să știe ce să-i spună și cum să o sprijine. Mă gândesc “ce greu e să ți se întâmple asta într-o țară străină”, dar ceea ce-mi zice în continuare mă contrazice.

Probabil că nu aș fi fost atât de puternică dacă aș fi fost în țară. Probabil că ar fi fost foarte multe persoane în jurul meu, în special familia, care m-ar fi copleșit… “ooo… ce-ai pățit? ce pot să fac? hai că o să fie bine!” și nu simțeam nevoia de genul ăsta de emoții. Aveam nevoie de cineva care doar să fie lângă mine, să mă asculte, nu să mă cocoloșească.

Și faptul că am fost aici – când te muți într-o altă țară, devii mai puternic, pentru că te simți singur, nu ai familie, nu ai prieteni, trebuie să răzbești singur – m-a făcut într-un fel deja cu un gram mai puternică. Gramul ăla de putere pe care l-am căpătat când m-am mutat într-o altă țară m-a ajutat să trec peste experiența asta.

Nu cred că aș fi fost așa în țară – cred că aș fi fost mult mai mult deprimată, tristă, cu toți prietenii lângă mine. Ei își doresc să-ți facă un bine, să fie acolo lângă tine, să te cocoloșească, să-ți ofere iubire – dar nu, nu aveam nevoie de asta. Ci de cineva ca Mihai, care zicea s-a întâmplat, se mai poate întâmpla, important e cum treci peste, cum înveți din experiență și… o să fie bine. Un fel de tough love.

E drept, uneori suntem mai atenți la ce avem noi nevoie să zicem decât la ce are nevoie celălalt să audă. Și poate că, de multe ori, le oferim oamenilor care trec printr-o pierdere milă în loc de empatie. Pare că vorbim despre aceeași emoție, dar nu e deloc așa.

Brené Brown scrie în „Atlas of the heart” că “mila este dușmanul deghizat (near enemy) al compasiunii. (…) În loc să simți deschiderea sufletească a compasiunii, mila zice „Oh, bietul om.” (…) Mila îl vede pe celălalt ca diferit de noi înșine. Ne separă de ceilalți, ne oferă un sentiment de distanță față de suferința celorlalți. (…) Compasiunea, pe de altă parte, recunoaște suferința celuilalt ca pe o reflexie a propriei noastre dureri: „Înțeleg asta, și eu sufăr la fel.” E empatie, e o legătură comună cu durerea și suferințele vieții. Compasiune e suferință împărtășită.”

Așa că e de înțeles de ce mila, chiar și oferită cu cele mai bune intenții, enervează câteodată și îi face pe oameni să nu se manifeste pe față, ci mai degrabă să-i “protejeze” pe ceilalți, să se ascundă, ca să fugă de emoțiile astea care îi trag în jos în loc să îi ridice. Așa cum simt că Alina a jucat un rol în fața părinților ei, ca să nu trebuiască să gestioneze, în plus, și durerea și dezamăgirea lor.

Ce mai înțeleg din răspunsul ei e că emoțiile noastre pot să apese greu peste ale lor, așa că nu e nevoie de o abundență de cuvinte, interpretări, judecăți, citate false de încurajare și alte bagaje emoționale trântite peste inima lor. Ci de prezență și ascultare, în liniște. De respect, atenție și oglindire a emoțiilor.

Îi mărturisesc Alinei că și impulsul meu a fost să zic de 100 de ori de-a lungul discuției noastre ”îmi pare rău… îmi pare rău… îmi pare rău…” și să nu știu exact ce am voie să zic mai departe de “îmi pare rău” ca să nu sune fals. Așa că o întreb – ce are nevoie să audă o mamă care poate să treacă prin experiența asta și să fie de ajutor?

Nimic. Doar să asculte. Nimeni în viața asta nu o să aibă “acele” cuvinte pe care să i le spună unei mame care a pierdut un copil și să o ajute. Nu există. Pentru că singurul lucru de care aveam eu nevoie în momentul acela era să fie cineva să mă asculte, doar să mă asculte, și eu să pot să vorbesc și să turui și să mă exprim așa cum aveam nevoie. Nu aveam nevoie de cuvinte, ci pur și simplu cineva care să stea, să se uite în ochii mei și să simtă durerea pe care o simt eu. E ok să spui “îmi pare rău”, dar nu… nu ajută. De asta, uneori, nici eu nu știu cum să reacționez în situațiile astea și mă gândesc cum aș vrea eu să reacționeze persoana aia. Și pur și simplu tac și încerc să-i transmit mental “descarcă-te, simte ce trebuie să simți.”

Sursă foto: Liza Summer, Pexels

Alina vorbește despre experiența ei fără rezerve, cu hotărâre și cu o anumită liniște pe care o au doar oamenii care au acceptat ceea ce s-a întâmplat. Așa că o întreb cum a reușit să depășească momentul dureros.

Aveam o săptămână la dispoziție înainte să încep un job nou și ce m-a ajutat să trec peste asta a fost Mihai și serviciul. Faptul că am activitate, că nu trebuie să mă gândesc la asta. Totul s-a întâmplat foarte rapid, într-o săptămână. Diagnosticul – plus faptul că am luat legătura cu mulți doctori și din țară, care ne-au confirmat diagnosticul. Practic mă conformasem cu asta, adică știam că asta o să se întâmple.

De la Mihai a venit un alt tip de sprijin care m-a ajutat să trec mai departe. A fost genul care m-a îmbărbătat într-un mod brutal, dar aveam nevoie. Ceva de genul “trebuie să treci peste asta, da, s-a întâmplat, se mai poate întâmpla, asta e, nu poți să te întorci înapoi, mergi înainte”.

Plus au fost momentele cu prietenele mele, în care de exemplu ieșeau cu mine în oraș, chiar dacă erau super obosite, moarte-coapte, ieșeau în oraș cu mine, mă sunau mai des, vorbeam și despre alte chestii. Aș minți dacă aș spune că nu am avut sprijin.

Speranța a venit foarte rapid după toată perioada asta de doliu. La 3 luni după avort, Alina a rămas din nou însărcinată cu o fetiță minunată pe care o cheamă Emma și care a împlinit deja 2 ani. E acea fetiță care o făcea să radieze de fericire pe Alina încă din burtică, atunci când am cunoscut-o. E sarcina pe care, acum, o văd ca pe o victorie.

În momentul în care am aflat că sunt însărcinată cu Emma, am simțit, am știut că totul o să fie ok. Revin la visul pe care l-am avut în momentul în care am simțit că ceva nu e în regulă cu sarcina mea. Nu m-am gândit nicio clipă că aș putea să fac avort sau să fie vreo problemă cu copilul.

În visul respectiv, eram în baie, în cadă și îmi făceam duș și în momentul ăla am eliminat o păpușă și foarte mult sânge și multe deșeuri – la propriu, vedeam pungi, plastic, deșeuri. Nu neapărat cred în vise, dar m-a marcat într-un fel. Am simțit că în momentul ăla am eliminat toate impuritățile care erau în corpul meu și acum o să am o sarcină perfectă, ok, fără absolut nicio problemă. Adică am simțit că o să fie ok. Și cred că cel mai bun sfat pe care aș putea să-l dau unei fete care urmează să aibă un copil e să-ți simți corpul și instinctele pe care le ai. În momentul în care rămâi însărcinată și devii mamă, instinctele tale de femeie, de mamă, se ascut într-un fel pe care nu ți l-ai imaginat niciodată.

Când am rămas însărcinată cu Ema, m-am gândit că în viață unele lucruri se întâmplă pentru că așa trebuie să se întâmple. Eu în trecut am avut niște probleme de sănătate din punct de vedere al aparatului reproducător. Și ca să mă liniștesc pe mine că lucrurile nu s-au întâmplat în zadar, m-am gândit că s-au întâmplat așa ca să o am pe Ema. A fost un fel de sacrificiu ca s-o aduc pe lume pe Ema.

Sursă foto: Mon Petit Chou Photography, Unsplash

Simt că Alina și-a găsit puterea de a merge mai departe integrând pierderea în povestea mare a vieții ei, în care sacrificiul a avut un sens înainte de copilul pe care l-a adus pe lume. Simt că acceptarea vine cu mai multă ușurință atunci când găsim experiențelor noastre un sens, așa că o întreb de unde și-a găsit resursele și dacă e o persoană religioasă.

Nu pot să zic că sunt o persoană bisericoasă, nu am nicio treabă cu biserica, dar cred că există ceva – fie că e Universul, Dumnezeu, Allah, Budha, există ceva care ne ajută într-un fel, ne veghează, ne sprijină, ne dă norocul în viață de care avem nevoie. Știu că în viață ne facem singuri norocul, dar 0,001% e ceva acolo pe care nu poți să-l explici. Cred că se întâmplă lucrurile pentru că așa trebuie să se întâmple. Cred că am pe cineva, un îngeraș pe umărul drept, care-mi spune “am eu grijă de tine, o să fie bine”. Nu pot să zic că-s o persoană 100% pozitivă, sunt o persoană realistă, dar singurul lucru pe care mi l-am propus a fost să nu-mi pierd absolut niciodată speranța. Chiar și în momentul în care am pierdut sarcina, nu mi-am pierdut speranța că va veni alta.

Cu toate astea, Alina nu vrea să “treacă peste” ce s-a întâmplat. Faptul că își amintește din când în când de copilul pierdut, că păstrează în ea lacrimile și că le acceptă atunci când vin sunt ca un mod de a-l onora. Simt că nu vrea să renunțe la toată durerea din ea tocmai pentru că ar simți că renunță la el, la copilul care n-a fost să fie. O întreb dacă plânsul o ajută să se elibereze și simt că nu-l vede ca pe o supapă, ci mai degrabă ca pe o mărturie.

Îmi doresc să am sentimentele alea de nostalgie, de tristețe. Dacă n-aș plânge, dacă nu m-aș simți așa, mă gândesc că n-a existat experiența aia pentru mine. Prefer să le țin, prefer să vărs o lacrimă când vorbesc despre experiența asta, prefer să vorbesc cu sentimente, prefer să transmit omului cu care vorbesc ce am simțit… nu vreau să încui portița și când discut despre experiența asta să nu am niciun sentiment pe care să-l transmit celorlalți. Chiar mă gândesc să-i și spun Emmei că are un frățior sau o surioară pe care n-a cunoscut-o.

Și nu cred că am o problemă peste care să trec. Chiar am simțit că e normal ce am simțit, ce simt și ce voi simți în viitor. Vreau să vorbesc despre asta și vreau să vorbesc cu suflet și să se vadă când îmi curge o lacrimă, când plâng… n-aș vrea să nu mai am niciun sentiment cu privire la asta. Și chiar dacă pun capul pe pernă și mă gândesc că am avut o zi super grea și mă năpădesc anumite sentimente și peste asta mai vin și sentimentele experienței mele, nu, nu mă deranjează. Cred că asta ne face oameni.

Mă bucur că Alina a găsit puterea să meargă mai departe – nu „să treacă peste”, dar să accepte și să integreze în viața ei pierderea prin care a trecut. E una dintre poveștile care ne dau speranță, deși știu că parcursul altora este și va fi încă foarte greu.

Mă repet, dar simt nevoia s-o spun și în încheiere: se vorbește prea puțin despre asta. Așa că atunci când dau peste inițiative care pun în lumină tema asta, mă bucur, pentru că simt că s-a mai întredeschis o ușă către un subiect care se cere vindecat. Pagină de Facebook Mame cu brațele goale e o astfel de inițiativă, care creează un spațiu de discuție pentru mamele care au pierdut o sarcină și care, prin poveștile împărtășite, le face să se simtă mai puțin singure. Dacă ai trecut și tu printr-o pierdere de sarcină sau știi o mamă care a trecut prin asta, și nu-ți găsești cuvintele potrivite, poți să o trimiți către cuvintele scrise de alte mame. Pentru că poveștile nu oferă doar empatie, ci și terapie, și simt din toate ungherele sufletului că, într-adevăr, cuvintele pot să vindece.

---

Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…