Se zice că nașterea, căsătoria și moartea sunt marile evenimentele din viața unui om. Nu toate ne sunt garantate, dar asta-i altă poveste. Un lucru cu care cred că toți putem fi de acord, în schimb, este că ne aduc mai “împreună” ca oricând, că suntem înconjurați de prieteni și familie când traversăm aceste momente și că participăm cu toată ființa la ele, chit că sunt evenimentele noastre sau ale altora.
Mai puțin când vine vorba de cel din urmă. Care e și cel mai greu de parcurs de unul singur. Când vina vorba de moarte, ne retragem în noi, închidem ochii, strângem din dinți și așteptăm “să treacă”, ca și cum moartea ar fi doar o greșeală, doar o eroare înscrisă în codul nostru genetic.
E absolut normal să ne fie greu să fim prezenți, atunci când cineva drag s-ar putea să piardă o luptă cu boala sau cu vârsta și să ne părăsească. Pentru că asta ar însemna să acceptăm ceea ce urmează să se întâmple. E greu pentru noi, cei care rămânem în urmă, dar e infinit de greu și pentru cei care pleacă. Pentru că nici unii, nici alții, nu am fost învățați cum să vorbim despre asta, cum să pronunțăm cele mai grele cuvinte, cum să ascultăm dorințe și să le onorăm, cum să nu ne ferim ochii atunci când ne vine să plângem. Nimeni nu ne-a învățat cum să fim vulnerabili fără să ne fie frică sau cum să ne luăm la revedere cu adevărat.

Sursă foto: Sơn Bờm, Pexels
Dar poate că avem o șansă să schimbăm lucrurile acestea pe viitor. Există cineva care și-a dedicat viața însoțirii oamenilor pe ultimul drum. Cineva care se poate asigură că persoana ta cea dragă o să fie condusă cu toată grija, că o să fie însoțită în fiecare moment și că tu și familia ta veți reuși procesați mai ușor toate emoțiile care urmează și pentru care nimeni nu v-a pregătit până acum.
Această persoană se numește “moașă de moarte” (“death doula”) și până să aud despre această profesie în cadrul unui interviu, habar n-aveam că cineva a avut curajul, dar și delicatețea, să transforme această nevoie într-o profesie. Mi se pare că e ceva atât de uman și aproape poetic în a recunoaște cu voce tare că oamenii au nevoie să fie învățați să fie muritori și că nu e nimic greșit în asta.
La puțin timp după ce am aflat pentru prima dată despre această “creatură mitologică”, am și descoperit-o în piele și oase, chiar aici, în România. Ana Magyar este prima moașă de moarte acreditată din România, din câte știm amândouă. Și-a luat certificarea urmând cursurile Inelda International End of Life Doula Association, unde l-a avut ca profesor pe Henry Fersko-Weiss.
Anca este persoana care mi-a oferit cea mai frumoasă definiție a doliului pe care am auzit-o până acum: doliul e dorul fără destinatar. E senzația că ești încă plin de iubire pentru un om, dar iubirea ta nu mai are către cine să se ducă. Iar parte din misiunea Ancăi este să ne ajute să trecem peste partea care doare și să trăim doliul în așa fel încât să-l transformăm în recunoștință pentru viață.
Anca locuiește și profesează în Cluj-Napoca, dar e deschisă la ședințe online și cu oameni din restul țării, cu oricine simte că are nevoie să se pregătească pentru momentul despărțirii de cineva sau să proceseze un doliu, fie că e unul recent sau unul vechi. Pe viitor, Anca plănuiește să susțină cursuri de formare pentru alte moașe și chiar să vadă, la un moment dat, că “moașa de moarte” devine o meserie cu un cod CAEN și un cadru legal de desfășurare.
Când o întreabă lumea de ce și-a ales un domeniu atât de trist și de greu, Anca le spune că e fix invers. Că din momentul în care a început să lucreze în terapie, să mediteze, să citească, să petreacă mai mult timp cu propria ei mortalitate, tot ce s-a întâmplat, de fapt, a fost să simtă o poftă de viață tot mai mare, să vadă cum lucrurile devin tot mai simple și cum orice dilemă ar avea cineva, în momentul în care integrează conceptul de mortalitate, totul devine mult mai ușor.
Anca, profesia pe care ți-ai ales-o este ceva cu totul nou pentru mine și, probabil, și pentru mulți dintre cititorii blogului. Așa că aș vrea să aflu de la tine – ce face, de fapt, o moașă de moarte? Care e definiția corectă a profesiei?
Doula de moarte se ocupă, aș zice eu, cu trei aspecte generale care țin de linia temporală a fenomenului. O doula de moarte poate să lucreze cu ceea ce se numește doliu anticipativ. De exemplu, să ajute un aparținător al cărui prieten sau membru de familie se confruntă cu o boală terminală, înainte de a părăsi lumea asta, pentru tot ce înseamnă perioada de dinainte. Fie că vorbim de sprijin moral sau de partea de planificare, inclusiv cea medicală (noi nu oferim sprijin medical în sensul clasic, dar există o parte adiacentă care ajută inclusiv în ceea ce se numește managementul durerii).
Apoi intervine și partea care apare ca fiind centrală în cele mai multe definiții a ceea ce înseamnă doula de moarte – și anume a însoți o persoană efectiv în momentul în care părăsește această lume, în momentul în care moare. Asta înseamnă a sta alături de persoana respectivă un interval mai lung de timp, pentru că nu avem, de cele mai multe ori, un moment anume pe care putem să-l știm dinainte. Asta înseamnă că însoțim persoana respectivă destul de mult în ultimele săptămâni și, aș zice eu, în cel mai “fericit” caz, chiar și în momentul în care intervine moartea.
Și a treia categorie de servicii, deși e puțin impropriu să le numesc așa, se referă la consiliere de doliu și tot ce se întâmplă după moartea unei persoane pentru aparținători.

Sursă foto: SHVETS production, Pexels
Există și alte nișe care se dezvoltă, cum ar fi, de exemplu, doula care se specializează în munca doar cu animale, doula care lucrează doar cu bolnavi terminali și se specializează doar pe moartea asistată (bineînțeles, asta doar în alte țări), doula care se ocupă cu a scrie memoriile cuiva sau a aduna poveștile unui om înainte ca el să moară. Mai sunt nișe care merg mai mult spre partea logistică și de organizare, pentru că moartea cuiva implică foarte multă logistică: sunt persoane care se ocupă și din punct de vedere legal, de exemplu, care ajută persoana respectivă să-și pună în ordine toate acele lucruri care, dacă rămân în dezordine, sunt o povară pentru aparținători. În România, profesia fiind încă în stadiu foarte incipient, e un mix din toate aceste lucruri.
Momentan, eu lucrez cu aparținători ai unor persoane care au o boală terminală și ne pregătim împreună pentru ce înseamnă perioada de dinainte – pentru că vorbim inclusiv de bolnavi de cancer, care au un anumit parcurs, și-atunci toată pregătirea asta și tot procesul poate să dureze uneori ani de zile. Și, în același timp, ofer consiliere de doliu, unde poate fi vorba de persoane care au un doliu recent, dar și de persoane care se confruntă cu doliul unei persoane care a murit chiar și acum 10 ani, doliu care nu a fost procesat din varii motive atunci, așa că ne ocupăm de asta acum.
Ai menționat de multe ori cuvântul “doliu”. Aș vrea să te întreb – cum l-ai defini, mai exact? Mi se pare că există un cuvânt foarte expresiv în engleză – “grieving” – dar oricât aș încerca, nu-i găsesc un corespondent la fel de bun în limba română.
Pentru mine, doliu înseamnă dor. Și apropo de cuvinte în limba română și în engleză, limba română are termenul ăsta, care e cuvântul meu preferat și care nu are niciun echivalent în nicio altă limbă. Cuvântul dor înseamnă pentru mine exact asta – înseamnă iubire. Poate să-ți fie dor de cineva doar în momentul în care iubești pe cineva, dar nu-l mai ai. Nu mai deții obiectul iubirii.
Simțim acel dor și ne e foarte greu, pentru că sentimentul nu mai merge nicăieri. Când ne e dor de o persoană în viață, putem să-i scriem, putem s-o contactăm. Iar aici avem un emițător de dor, dar nu mai există un receptor.

Sursă foto: Peter Conlan, Unsplash
În momentul în care ne găsim un mod de a da dorul acela undeva, lucrurile devin mult mai simple. În cazul meu, receptorul dorului meu pentru fratele pe care l-am pierdut acum câțiva ani este toată lumea din jur cu care vorbesc despre asta. Pentru mine, dorul asta a devenit, e un stil de viață până la urmă.
Dorul poate să însemne doar atât uneori, doar un emițător care merge într-un hău și se afundă în el. Și îmi doresc, prin ceea ce fac, să ajut cât mai multă lume să depășească stadiul acela.
Dacă există oameni care află de serviciile tale, cum te-ar putea contacta sau cum ar putea beneficia de ele?
Aici, în Cluj-Napoca, unde locuiesc eu, voi începe în curând o serie de întâlniri de grup, cu participare restrânsă (între 10-15 persoane), al căror scop este pur și simplu să le dea ocazia persoanelor care au pierdut pe cineva să vorbească despre asta, să se destăinuiască, dar într-un cadrul structurat: avem de obicei o temă, un anumit timp alocat fiecărei persoane și alte “reguli” de desfășurare.
Apoi, am în plan să creez grupuri pentru cei care se confruntă cu un doliu anticipativ, adică au persoane care urmează să moară și vor să discute despre asta. Și mă mai gândesc și la un concept inspirat de la doula de naștere, un așa-numit “birth story listening” – un gen de terapie care se face într-o ședință sau două, pentru a prelucra o naștere mai traumatică – iar același concept poate fi reinterpretat pentru cineva care a avut un aparținător care a murit de moarte subită. Pentru că și asta e foarte diferit – moartea subită implică de obicei un anumit tip de doliu.
Acestea sunt lucruri la care lucrez în paralel, dar asta e doar viziunea mea. Și în afară de viziunea mea, încurajez pe toată lumea să vină și să ceară efectiv ce are nevoie. Rolul meu este de a citi care e nevoia persoanei care mă abordează și a mă adapta la nevoia aceasta, nu invers – să le cer oamenilor să se adapteze la o structură preexistentă. Așa că îi invit pe oameni să mă contacteze la anca_magyar@yahoo.com sau la 0752581542 și să avem o primă ședință de cunoaștere și de identificare a nevoilor lor.

Sursă foto: Aleksandr Barsukov, Unsplash
Am vrut să las la final întrebarea legată de un subiect pe care l-ai menționat tangențial, și anume cum anume îți alegi meseria și profesia asta. Înțeleg că există o poveste personală a pierderii la bază.
Da, eu tot timpul am fost în căutare de vocație, adică de când mă știu, tot timpul am simțit că am vrut să fac ceva mai mult decât o meserie sau un meșteșug. Și a intervenit doliul meu personal, acum vreo 6 ani, dar înainte de asta a existat și toată perioada de boală pe care a avut-o fratele meu, pe care încă de la început am trăit-o alături de el. Ne-a apropiat foarte mult – în mod paradoxal, a fost perioada în care am fost cel mai apropiați.
După moartea lui, au trecut câțiva ani până am ajuns să simt chemarea asta. În momentul în care eram în doliu profund, nici nu cred că aș fi putut să caut atunci ceva ce să mă ajute în sensul ăsta. Dar, la un moment dat, efectiv am crezut că am inventat meseria asta. Și am simțit-o atât de profund, încât am avut un moment în care conduceam și am simțit că eu asta trebuie să fac și a trebuit să opresc mașina, să parchez, pentru că era atât de intensă senzația pe care o aveam.
Și de acolo încolo totul a devenit foarte simplu. Toată viața mea de atunci încolo s-a centrat pe asta – acum am dat și la psihologie, am terminat cursurile și am senzația asta de vocație, de ceva ce faci fără să te gândești neapărat la ce înseamnă legat de cum vei plăti facturile sau ce înseamnă asta din perspectiva de meserie.
Este în același timp și foarte greu să faci ceva ce nu a mai făcut nimeni, să fii de fiecare dată întrebată “ce meserie e aia, nu am mai auzit de asta”, să ai nevoie de mentori, de profesori și să nu-i găsești, să trebuiască să inventezi lucruri care ai senzația că nu există, doar ca apoi să le găsești altundeva și să știi că n-ai avut acces la ele pentru că nimeni nu vorbește despre asta.
Dar acum a ajuns pentru mine un stil de viață, pentru că se manifestă prin tot ce fac. Nu aș putea s-o reduc nici măcar la ideea de vocație. Se așază lucrurile într-un fel care nici măcar nu mai ține de mine, eu consider că pur și simplu s-a întâmplat să fiu eu cea care a trebuit să facă chestia asta. Dar toți avem exact același potențial și toți putem să simțim același lucru spre orice ne cheamă. Viața este mult mai frumoasă în momentul în care rezonăm cu ceea ce manifestăm în lume și invit pe toată lumea să facă asta, chiar dacă durează mult uneori (uite, la mine a durat 35 de ani).

Sursă foto: Heiner, Pexels
Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…

Anca Magyar, doula de moarte acreditată, care locuiește și profesează în Cluj-Napoca.
Un om extrem de cald și blând, pe care m-am bucurat să-l cunosc și căreia îi mulțumesc că mi-a “scuturat” toate așteptările despre cum ar putea să arate sau să se comporte o moașă de moarte (nu știu de ce mă așteptam la o femei în vârstă, înțeleaptă, intimidantă și cu un aer șamanic, cu care să-mi vină să vorbesc cu ”dumneavoastră”, dar am descoperit în schimb o persoană de aproape aceeași vârstă cu mine, pe care aș scoate-o oricând la o cafea și știu că am putea să vorbim exact cu aceeași naturalețe despre filme și vacanțe, dar și despre cele mai complexe subiecte ale vieții).
Dacă vrei să stai și tu de vorbă cu ea, poți să-i scrii un mesaj direct pe pagina oficială de Facebook sau să-i trimiți un e-mail la anca_magyar@yahoo.com.
Comments (0)