Cum navigăm prin durere? Interviu cu Liudmila Matei, Spiritual Psychology Coach și Grief Educator

Scriam recent – și cred în continuare – că oamenii au nevoie să fie învățați să fie muritori și că nu e nimic greșit în asta. Uităm de multe ori că ne e scris în “fișa postului” să avem un început, dar și un sfârșit de viață, iar asta ne încurcă tare: moartea apare în viața noastră ca un șoc, ca o nedreptate, ca ceva ce nu putem concepe sau integra. Ne blocăm. Nu mai știm cum să mergem mai departe.

Când suntem atât de neobișnuiți cu ideea de moarte, pierderea cuiva drag ne poate durea de două ori mai tare: o dată pentru că ne despărțim de acea persoană, și încă o dată pentru că ne simțim răniți când lumea nu știe să ne fie alături în acele momente de vulnerabilitate. Ne doare când oamenii din jur ne spun lucruri ca “de ce plângi, a trecut deja atâta timp” sau “fi puternic(ă), zâmbește, viața merge înainte” sau când încearcă să ne repare rapid, să ne pună pe picioare, să șteargă totul cu buretele și să ne vadă iar ca “înainte”. Doar că “înainte” nu mai există. Existăm doar noi, cei de acum, și gaura mare din mijlocul inimii noastre, cu care nu știm ce să facem.

Și uite că cineva și-a luat totuși rolul de a ne învăța cum să o acoperim. Sau, mai degrabă, cum să o integrăm. Cum să nu fugim de durere, ci să o lăsăm să ne transforme. Și cum să devenim la final mai bogați sufletește, dacă știm să acceptăm întregul spectru al emoțiilor pe care ni le oferă viața.

Liudmila Matei este Grief Educator și și-a asumat rolul acesta esențial, de a-i echipa sufletește pe oameni pentru procesele lor de pierdere și de tranziție prin viață. Și-a luat certificarea în Grief Education avându-l ca profesor pe David Kessler, expert global în grief de peste 30 de ani și co-autor în literatura de specialitate cu Elisabeth-Kubbler Ross, fondatoarea faimoasei teorii care definește cele cinci etape ale procesului de grief. Liudmila integrează în munca ei de grief education de zi cu zi fundamente de Spiritual Psychology Coaching, în care este certificată, pentru a oferi o perspectivă cât mai completă a modului prin care putem naviga prin hățișul durerii și al doliului.

Despre această “hartă” și despre câteva dintre lecțiile importante pe care le-a învățat de-a lungul călătoriei ei profesionale, ne povestește chiar Liudmila în interviul de mai jos. Vă las în compania cuvintelor ei și îi mulțumesc încă de pe acum pentru o discuție densă și plină de revelații, din care vă recomand să nu scăpați niciun rând.

Sursă foto: Pixabay, Pexels

Termenul de “grief educator” e foarte nou pentru mine și bănuiesc că și pentru cititorii blogului. Ai vrea să-mi spui, pentru început, ce rol are un grief educator?

Trăim într-o cultură occidentală grief illiterate. Deși nu există un om în lumea asta care să nu treacă prin pierderi, durere, trauma, moarte, conversația nu e una încă încurajată și onorată de mediul public și social.

Majoritatea dintre noi încercăm totuși să ne deschidem în fața familiei sau a unor prieteni atenți selectați, care de cele mai multe ori însă se simt ei înșiși atât de inconfortabil cu emoțiile noastre brute, încât ne scot de pe traseul normal al travaliului unei dureri, și, cu intenții bune în spate, vor sa ne vadă cât mai repede “fericiți”.

Puțini oameni de exemplu știu că pana la 2 ani de la un deces încă se consideră perioada timpurie a doliului (en: early grief). Și că până la 6 luni se numește perioada acută (En: acute grief).

Lumea în care trăim ne vrea trecuți peste pierderea noastră mâine dacă se poate. Și ne confundă zâmbetul autentic de pe față cu vindecarea.

Ca atare în cel mai bun caz vorbim de grief la terapie. Ceea ce este grozav, numai că nu puțini sunt terapeuții care mărturisesc că nu se simt echipați să adreseze grief-ul, mai ales când este unul complicat și multifațetat, cu componentă traumatică. Ceea ce e de fapt norma, nu excepția.

Grief-ul este complicat, pentru că vine arareori singur. Scoate la suprafață răni adânci și vechi neprocesate, traume. Și orice pierdere primară are numeroase pierderi secundare atașate.

La cursul de certificare în Grief Education din care am făcut parte, mai mult de jumătate de participanți erau terapeuți care veniseră să își ia informație și instrumente pentru a-și putea susține clienții, instrumente care nu le-au fost nicicum introduse la școală “oficială” de psihologie.

Grief-ul e un subiect care a fost trimis de către societatea occidentală în “privat” – te descurci cum poți de unul singur – pentru că valorile occidentale nu validează întregul spectru de trăiri umane. Sistemul social occidental, din care facem cu toții parte și pe care îl perpetuăm, penalizează sau minimizează ceea ce considera “negativ”.

De exemplu furia – aspect major și absolut esențial travaliului durerii – e “nepotrivită” comportamentului social validabil.

Nu ne-a făcut un serviciu prea mare psihologia pozitivă. Evităm și condamnăm toate aspectele pe care le-am etichetat ca “negative”. Etichetările însă sunt fals atribuite emoțiilor. Problemele nu vin niciodată din emoții “negative” per se. Emoțiile de orice natură sunt pur și simplu, energie în mișcare.

Problemele vin din faptul că nu am avut exemple sănătoase care să ne învețe cum să le conținem și să le procesam pe cele care ne destabilizează, pentru ca apoi să le direcționăm fără a ne răni pe noi înșine sau pe ceilalți.

Așa am ajuns deconectați de propriul nostru Sine autentic, de propriile noastre trăiri profunde, multifațetate. Și în consecință trăim deconectați și de trăirile profunde și autentice ale celorlalți.

Modele pertinente de înțelegere a grief-ului exista de mai bine de 100 de ani, cam de când a început și psihologia modernă. Terenul însă a rămas nedescifrat culturii de masă, un teren sălbatic nemarcat pe care fiecare îl traversează când îi vine rândul, cum poate.

De trecut îl treci cumva. Semnificativ e însă cum – calitatea gândurilor și emoțiilor noastre impactează direct calitatea vieții noastre.

Poți explora un teritoriu sălbatic singur, terifiat de necunoscut și în izolare mentală, emoțională și fizică, cu groaza că oricând ești în primejdie și la un pas de prăpastie sau de un animal de pradă. Și de multe ori ieșirea la liman pare imposibilă.

Sau, îl poți străbate însoțit de un ghid pregătit și echipat pentru experiența sălbăticiei. Un ghid care, deși traseul rămâne nemarcat, știe să descifreze semnele – luminișul, copacul căzut, mirosul de cerb, urma de urs, râul, ciupercile comestibile, direcția vântului.

Experiența rămâne a ta, însă a înțelege semnele de pe traseu și a te relaxa în ele pe cât posibil, schimba total rezultatul. Poți ieși din pădure rănit, flămând, însetat, debusolat, înfricoșat. Sau, cu o experiență intensă dar lucidă, întregitoare; și ajungi în siguranță înapoi la cabana unde te așteaptă o masă caldă.

Educatorul de grief este acel ghid.

Educația de grief e o inițiativă foarte nouă în lumea occidentală, pentru că, aș spune eu, acum i-a venit timpul.

Nivelul colectiv de conștiință crește, tehnologia ne conectează oriunde în lume, și satul global ne ține laolaltă și ne arată ce ne e comun tuturor în experiență noastră umană.

În 2021 a fost organizată prima școală oficială pentru certificare în Grief Education, de către David Kessler, cu a doua promoție absolvind în vara lui 2022, promoție din care fac și eu parte. David Kessler are o expertiză în grief de peste 30 de ani și este cel care a lucrat cu psihiatrul Elisabeth Kübler-Ross, cea care a pus laolaltă cele 5 etape ale procesului de grief – negare, furie, negociere, depresie, acceptare. Între timp David Kessler a adăugat a 6-a etapa, “sensul” sau “rostul” (En: meaning), ultima lui carte “Finding Meaning” adresează în detaliu subiectul, publicată în 2019.

Aș vrea să punctez aici neapărat că aceste etape ale doliului nu sunt liniare, frumos așezate în cutii – așa cum media a propagat și publicul a ingerat, degenerând înțelegerea reală a modelului și în consecință degenerând aplicabilitatea lui.

Etapele se întâmplă toate în același timp, nu au o ordine anume, și totul poate arăta haotic. Aceasta este însă doar normalitate.

Care ți-ai propus să fie misiunea ta în acest rol?

Îmi propun să normalizez conversația despre durerile profunde, moarte, pierdere, doliu, traumă.  Să echipez cât mai mulți oameni pentru procesele lor de pierdere și de tranziție în viață – pierderi umane, materiale sau imateriale – astfel încât chiar dacă terenul le e necunoscut și arată paralizant de înfricoșător, să aibă măcar un gps și echipament de bază pentru călătorie.

Doliul și pierderile sunt călătorii de care nici unii din noi nu scăpăm. Le putem amână, dar nu anula.

Îmi propun de asemenea să duc subiectul și programe de educație și support și în mediul business, și mai ales cel al corporațiilor – un mediu internațional și intercultural din care am făcut parte 15 ani și în care am trăit profund rezultatul erorilor de management datorate lipsei de abordare holistice a omului, ca întreg.

Omul de la job nu e, sau nu ar trebui să fie diferit de cel din afara jobului. Nu ar trebui să ne punem măști ca să putem fi acceptati și validați, măști care ne alieneaza, cu repercursiuni care pot fi fatale sănătății noastre mentale și propriului sens de identitate.

E paradoxal căci tema wellbeing e una deja consacrată, însă ea nu caută să rezolve rădăcina problemei: și anume că omul e un întreg. Echilibrul și siguranță mentală și emoțională trebuie integrate ÎN TIMPUL jobului, în acel mediu, nu prin free drinks sau abonamente la yoga și pilates în orele de după program. Aia nu e cu adevărat wellbeing.

Wellbeing e să mă simt văzut și safe la job, exact așa cum sunt eu, fără măști, fără artificii.

Consider deci că mediul corporatist are nevoie urgentă de aceasta conversație. Și, în general, are nevoie urgenta de o conversație fundamentală pe leadership de nivel de conștiință înaltă. E un subiect care mă preocupa mult.

Cum putem de fapt defini acest termen – “grief” – atât de cuprinzător în engleză, dar aproape intraductibil în română?

Aș propune în primul rând să facem deosebirea între mourning și grief, ambele fiind traduse în limba română ca “doliu”, interschimbabile. Ele au însă conținuturi și realități diferite.

Mourning e cel care s-ar traduce cel mai fidel prin “doliu” așa cum îl folosim în limba română. Se referă la aspectele exterioare, sociale, de semnalizare ale pierderii unei persoane, incluzând atât principiul de permisivitate socială de a-ți exprima public durerea pierderii, precum și elementele culturale aferente recunoașterii publice, “certificării” pierderii.

Pentru cultura românească ne referim la ritualurile din perioada de pre, în timpul, și post înmormântare per se – anunțarea decesului într-o gospodărie prin aprinderea lumânărilor la ușă/poartă și etalarea ștergarelor (negre), memoriale, tot conținutul priveghiului, ritul din ziua înmormântării (în mediul rural până nu demult se angajau bocitoare), pomenile bine drămuite în perioada primului an, plânsul în public, purtarea culorii doliului (negru) și retragerea din viață socială pentru o perioada (ex: fără participări la petreceri).

Grief se referă la aspectul interior de procesare a durerii asociate unei pierderi (umană materială sau imaterială). Jale este ceea ce aș sugera ca traducere cea mai fidelă a sensului din engleza pentru “grief”. Iar acțiunea, “grieving” este jelirea. În cuvinte simple, trecerea prin durere.

Travaliul pierderii sau durerii o să îl numesc eu.

În dexonline, jalea este explicată ca “durere adâncă, amărăciune”, ”dor mare”, “dorință arzătoare”. Iar actul de a jeli este explicat atât prin “a boci, a se căina” cât și prin “a-i părea rău după ceva sau după cineva.”

Deci iată că avem de fapt un echivalent în limba română care încapsulează onorabil semnificația travaliului pierderii. Iar folclorul românesc e suprapopulat de jale și jelire, doina fiind unul din cuvintele cu adevărat intraductibile în alte limbi.

Problema nu e că nu avem termenul, ci că nu ne mai e familiar, nu îl mai gândim suficient cât să aibă căi neuronale create, și deci nu îl accesăm mental cu ușurință. Și asta pentru că ne-am îndepărtat de logosul lui. Semnificația lui nu mai e pur și simplu integrată în realitatea noastră cotidiană.

Pierderile apar în absolut orice perioada de tranziție în viață, oricât de mică sau mare. Nu se referă neapărat la moartea unei persoane dragi.

Și asta e un aspect important pe care nu mulți îl considerăm.

Trecerea de la copilărie la adolescență, trecerea de la adolescență la maturitate, menopauza, pensionarea, chestionarea identității sexuale indiferent de vârstă, statut social sau marital, pierderea identității personale în urma pierderii jobului, când toată lumea ta se reducea la acel job și tu credeai ca ești realmente, jobul. Sau, pierderea pe care o resimți când te muți în altă țară. Divorțul. Avortul – indiferent dacă e dorit sau nu. Sau, pur și simplu despărțirea aceea după numai 6 luni de relație.

Toate acestea sunt exemple de experiențe care aduc după sine emoții intense ce se cer urgent a fi procesate, dar arareori spre niciodată o facem conștient. Și când n-o facem, ele nu dispar, ci se sedimentează, pentru a izbucni ulterior.

Sursă foto: Ian Chen, Unsplash

Cum procesează oamenii durerea și doliul? Ne putem aștepta la vindecare, la “a trece peste” perioada de doliu?

Ce înseamnă de fapt vindecare e întrebarea cheie.

Originea cuvântului vindecare (En: healing) vine din limba indo-europeana și înseamnă “a redeveni întreg” (En: whole, ajuns prin mai multe transformări cuvântul holy, adică sfânt).

În acest sens vindecarea înseamnă, și presupune neapărat, conștiința întregului și a întregirii.

Adică eu mă vindec cu adevărat atunci când realizez că sunt deja întreg. Că nu pot pierde în realitatea ultimă, nimic. Că am deja totul.

Deși mă percep separat, eu fac parte din ceva mult mai mult și mult mai mare ca mine, care dă sens existenței mele. Ca un mare puzzle care de la mine văzut nu are sens, însă de undeva de deasupra, totul e perfect orchestrat.

Nașterea și moartea sunt numai porți de trecere, moartea nu e un punct terminus cum nici nașterea nu e un început. Nimic nu dispare, totul se transformă.

În conștiința întregului, ceea ce fac atunci când trec prin orice tip de proces în viață, de pierdere sau nu, este să INTEGREZ. Integrez cu un scop anume: ca să evoluez. Cu alte cuvinte, ca să mă auto-actualizez.

Deci în acest sens, vindecarea este INTEGRARE. Și tocmai de aceea, nu ar trebui să ne dorim vreodată să trecem PESTE durere, ci numai PRIN ea. Pentru că până nu procesăm și nu integrăm, nu facem niciun pas spre “vindecare”.

Psihologia traumei ne dovedește acum acest adevăr: orice emoție pe care o băgăm la fund, trecem pe dedesubtul ei sau trecem peste ea, se acumulează. E o energie care nu dispare nicăieri, se transforma. Și de cele mai multe ori neprocesată, se somatizează. Energia stagnează și devine densă, nu mai curge. Nu întâmplător boala se traduce disease în engleză. Adică DIS-EASE. Adică FĂRĂ-UȘURINȚĂ. Adică când nu îți dai voie să curgi cu fluxul viață.

Cum arată efectiv vindecarea?

Învățăm să ne trăim în continuare viața, cu durerea și cu pierderea făcând parte din ea.

Trăim din plin, și ne simțim durerea la fel de din plin.

Jelim doar pentru că iubim! – să nu uităm asta.

Se spune că timpul rezolva tot, durerea pare ca se face tot mai mică odată cu trecerea timpului. Însă în realitate se întâmplă un fenomen mult mai captivant: nu durerea e cea care se face mai mică, ci noi ne facem mari în jurul ei. Creștem în jurul rănii. O integrăm.

Ca atare, ceea ce face de fapt diferența este modul în care noi trecem prin timp.

Sursă foto: Vyacheslav Bobin, Pexels

Când ne întâlnim cu durerea pierderii unei persoane dragi, fie că e vorba despre a noastră sau a celor apropiați, ne simțim de multe ori nepregătiți să oferim susținere. Cum putem însoți pe cineva în doliu, ca prieten sau membru de familie? Care e cea mai mare nevoie a unei persoane îndurerate?

În cultura occidentală contemporană, avem dificultăți în a ne conecta autentic la noi înșine, la propriile noastre emoții profunde și dureri. E suficient să ne uităm la bolile timpului în care trăim: depresie, anxietate.

Găsim cu greu abilitatea asta pentru că lumea vestică e o lume construită pe action, pe productivitate vs prezență, pe a atinge obiective și a ajunge la destinații vs a ne bucura de magia clipei și de procesul călătoriei în sine, pe repede-nainte, pe instant gratification.

Dacă nu FACEM, nu ne valorizăm suficient, pentru că așa am fost conditionați social. Ne percepem ca fiind pe atât de valoroși pe cât de multe facem.

Toate aceste false valori le aducem cu noi în toate relațiile noastre – cu oameni, cu munca și jobul, cu locuri, cu circumstanțe, cu lucruri.

Intenția asta de “a ajuta” (care e o forma de expresie a lui “a face”) vine din propriul nostru discomfort cu durerea. Din a ședea pur și simplu cu ea.

Nu reușim să le fim martori celorlalți pentru că nu ne suntem în primul rând martori emoțiilor noastre, întregului spectru emoțional prin care trecem. Nu ne lăsăm pe noi înșine în primul rând să viețuim și atât, observându-ne.

“Toate problemele umanității se trag din inabilitatea omului de a sta singur în tăcere, în odaia lui”, spunea emblematic Blaise Pascal. (Traducerea din engleză îmi aparține) 

De aici, aș spune, se trage sentimentul de “nepregătire”.

Oamenii care trec prin durere profundă nu sunt defecți. Deci nu e nimic de reparat, de ajustat, de făcut.

Susținerea în travaliul durerii interioare nu vine mai niciodată din “ce să fac” sau “ce să zic”.

Pentru omul care tocmai a suferit o pierdere, nimic nu mai e și nu va mai fi vreodată la fel în viață lui. Deci spațiul mental și emoțional în care se află e de vulnerabilitate maximă.

Există un trib aborigen în care, după moartea cuiva din sat, peste noapte toți oamenii schimbă ceva, rearanjează obiecte sau mobilier, fiecare în curțile și casele lor.

De ce? Pentru a semnaliza celui în doliu că “nimic nu mai e la fel“ Ai nevoie de un sat să crești un copil și tot un sat stă martor tăcut doliului tău.

Fabulos, nu?

Noi ne-am pierdut aceste abilități, suntem din nefericire spre polul opus: ne comportăm ca și când nimic nu s-a schimbat, și așteptăm același lucru de la cel pe care îl însoțim în travaliul pierderii.

Sprijinul real vine însă din însoțirea autentică în A FI. Adică din prezența autentică. A fi pur și simplu cu și lângă celălalt și a-l lasă pe celălalt să fie așa cum simte. Fără a-l grăbi, fără a-l corecta, fără a încerca să repari, să ajustezi ceva.

Asta este de fapt conectarea la celălalt, fără nicio altă “agendă”.

Sursă foto: Karolina Grabowska, Pexels

Pe lângă aceste aspecte fundamentale care țin de calitatea însoțirii, există aspecte practice, care recomand să fie inițiate sau abordate direct: fă o mâncare și du-i-o, cumpără-i chestii să aibă în frigider și congelator, ajută cu gunoiul/curățenia/grădina, fă baby-sitting, mergeți la sala sau la alergat.

Poate un film. Oamenii în doliu sunt încă în viață, și au nevoie și de o repriza de râs bun. De cele mai multe ori nu o fac public ca să nu fie judecați. Fii tu prietenul ăla cu care să o poată face fără teamă.

De asemenea, dacă vorbim de procesul înmormântării, pre și post, sunt foarte multe aspecte administrative și legale unde concret poți ajuta. Documente, cimitirul, biserica și capela, florile, coliva, vinul, meniul la pomană, restaurantul sau pregătirea casei pentru pomană etc.

Toate aceste aspecte pot fi copleșitoare și ajutoarele hands-on sunt binevenite. În funcție de abilitățile pe care le ai, chiar și dacă se angajează o firma care se ocupă de tot, te poți oferi coordonator.

În concluzie, întreabă cum poți oferi ajutor practic. Și apoi, fă-o. Nu întreba și atât de dragul de a fi politicos.

Mă gândeam dăunăzi cât de ușor ne e să ne raportăm la organizarea unui botez sau a unei nunți, dar iată cum parcă paralizam cognitiv când vine vorba de un deces.

Bunicii noștri își cumpărau hainele de îngropăciune din timp, și se îngrijeau de locul din cimitir. Țin minte ca bunica mea avea și sicriul cumpărat, îl ținea într-o camera în fundul casei, umplut cu fasole.

Pentru noi astea sunt aspecte alienante, dar de fapt ele sunt normale. Asta ne spune atât de multe, din nou, despre cât de puțin reflectăm la propria noastră mortalitate și la locul ei în conștientul colectiv.

Mă întreb, câți dintre noi au de fapt un testament făcut deja, indiferent de vârsta pe care o avem? Sau măcar o asigurare de deces?

Ce se spune și ce nu se spune unei persoane care trece prin durerea provocata de moartea unei persoane?

Probabil că nu există o întrebare pe care să o primesc mai des: “Ce ar trebui să spun?”

Ne este atât de nefamiliar să lăsăm pur și simplu liniștea să se aștearnă. Să fim confortabili cu tăcerea. Cu nespusul.

Știm deja că nu e vina noastră, e condiționare socială. Însă în momentul în care devenim conștienți de asta, devine responsabilitatea noastra să nu perpetuam fuga după “a face” și “a zice”. Există un timp pentru toate, atât în viață cât și în doliu.

Realitatea e deci una mult mai simplă: fii prezent.

Oferă o îmbrățișare, sau nu spune nimic. Fii autentic, conectează-te pe bune, de la nivelul inimii și nu al minții. Ghidul real e al inimii tale.

Las totuși câteva sugestii pentru ce e de preferat de spus dacă e să spunem ceva, și ce e de preferat să nu spunem.

Ce să NU spunem:

• Fii puternic(ă)!
• Există un rost pentru toate.
• Măcar a trăit o viață lungă, mulți n-o apucă.
• E într-un loc mai bun.
• A făcut ce a avut de făcut aici și a fost timpul să plece.
• Dumnezeu îi ia la El pe oamenii buni.
• Dumnezeu a avut nevoie de un înger.
• Sunteți încă tineri, încă mai puteți avea copii.
• Te/va veghează de acolo de unde este.
• Ești încă tânăr, te poți recăsători.

Ce să spunem:

• Îmi pare rău, cumplite vești.
• Aș vrea să am cuvintele potrivite, dar nu le am. Vreau însă să știi că îmi pasă și că poți conta pe mine.
• Nu știu exact ce simți, dar sunt aici să ajut în orice mod pot și ai nevoie.
• Sunt numai la un telefon distanță, sună-mă oricând, indiferent de oră.
• Mă trezesc foarte devreme dimineața și mă culc tarziu, nu ezita să mă cauți, nu mă deranjezi.
• Te port în gând și în rugăciune.
• Îmi amintesc când [persoana decedată] a spus/făcut… (împărtășește o amintire).
• Invită la sharing de amintiri despre persoana decedată.

În satul global în care trăim e important să înțelegem că există multe diferențe culturale pentru momentul morții unei persoane. Spiritualitatea sau religiozitatea fiecăruia, sau lipsa acestora, trebuie respectate. 

“Odihnească-se în pace”, “Dumnezeu să-l odihnească”, “Dumnezeu să-l ierte” sunt toate convenții din agregorul lumii vestice creștine.

Unii rezonează, alții nu. Important e să le înțelegem locul și rolul – atât atunci când le oferim cât și atunci când le primim.

Apoi, oricât de bisericoși sau creștini sau new age sau atei pare că suntem sau credem că suntem, adevărul morții și al durerii profunde este că ne aduce la suprafață o nouă realitate de sine.

Moartea ne testează întotdeauna adevăratele credințe. 

Sursă foto: Sindre Fs, Pexels

Și, poate o întrebare chiar mai dificilă: care e cea mai mare nevoie a unei persoane care urmează să moară? Cum putem să-i oferim susținere în ultima perioadă a vieții sale?

Subiectul este mult prea vast pentru a-l aborda aici, însă în esență, o persoană care știe că urmează să moara și este conștientă de asta poartă de fapt cel mai mare doliu.

Ea este deja în proces de jelire nu numai a propriei morți, ci a tuturor componentelor vieții ei, și jelește și pe cei pe care îi lasă în urmă.

Își ia practic rămas bun de la tot. Oameni, elementele naturii – soare, ploaie, vânt, hrană, activități, locuri, mirosuri, senzații, emoții etc.

Procesul este unul gradual și se numește anticipatory grief. Acest tip de jale anticipativă este trăită atât de persoana pentru care urmează tranziția fizică, cât și de cele care rămân în urmă.

Când știm că urmează să murim ne dorim în primul rând să ne lăsăm în urmă treburile încheiate. Din toate punctele de vedere. 

Deci intrăm în numeroase procese de closure emoțional, ne împăcăm cu ce e de împăcat, avem conversațiile care au fost amânate, ne facem iertările, cum s-ar spune.

Dacă avem copii ne dorim să le lăsăm sfaturi și îndrumări pentru diferite etape ale vieții. Să le lăsăm amintiri. Putem lucra împreună cu ei ceea ce se numesc “obiecte de tranziție” – de exemplu un modelaj cu amprenta palmei pe care copilul apoi o poate folosi toată viața.

Putem face o serie de înregistrări video sau scrie scrisori pe care să le lăsăm în urmă.

Încercăm să ne reglăm partea financiară, averea, actele testamentare, ne alegem locul de înmormântare și toate detaliile înmormântării.

Apoi, ne dorim să ne amintim viața pe care am trăit-o, să reflectăm asupra lecțiilor învățate. Și aici aș spune că putem fi ajutați fie de un terapeut, fie de prieteni și familie. În terapie se poate lucra un lifetime review process prin care să înțelegem cine am fost noi în această viață, cine am ales să fim, ce lăsăm în urmă, ce am dori să se știe despre noi.

Și între toate acestea, ne trăim zilele așa cum vin, în măsură în care corpul care se deteriorează ne dă voie.

Oamenii care urmează să moară intră într-un proces de retragere din viață (En: withdrawal).  E un proces confundat cu depresia, dar este însă un proces natural de stingere.

Dar pentru această discuție sunt foarte multe nuanțe. De exemplu degradarea unui corp și a unei minți care are Alzheimer’s e diferită de cea a unul bolnav terminal de cancer.

Nu realizăm, dar e un mare dar de la viață și un privilegiu de fapt să știi când vei muri și să te poți pregăti conștient pentru asta. E un mare privilegiu să poți muri în patul tău înconjurat de cei dragi.

Sursă foto> Magda Ehlers, Pexels

În România, avem o cultură bogată a ritualurilor de trecere. Ce rol crezi că au ritualurile de înmormântare de la noi?

Pentru majoritatea oamenilor ritualurile au un rol major. Dar nu întotdeauna. Cum se întâmplă și cu nunțile – pentru unii au sens, pentru alții și-au pierdut sensul.

Personal consider că ritualurile culturii românești sunt o comoară pentru noi, cei rămași în urmă.

În primul rând, ne țin ocupați, căci altfel ne-am prăbuși. Oricât te pregătești pentru moartea cuiva, oricât de anticipată a fost, intri în stare de șoc. Și atunci ne dau structură. Ne dau focus în momentele imediat următoare decesului – preotul, pompele funebre, hainele, certificatul de deces, colacii, preșurile, groapa, pomana etc.

Pare haotic, dar nu e, și în fapt e ceea ce ne trebuie.

În al doilea rând, ne dau răgaz să ne conectăm la cel decedat. Să ne gândim că noi avem 3 zile în care încă mai putem petrece timp luându-ne rămas bun de la corpul fizic, chiar dacă neînsuflețit. Există culturi occidentale în care nu ai așa ceva. Corpul e depus la morgă, de acolo în sicriu câteva ore cât ține slujba sau memorialul, nu întotdeauna sicriul este deschis. Sau corpul este deja incinerat într-o urnă.

Aș vrea să și clarific pe aceasta cale că, corpul fizic neînsuflețit depus în sicriu este curat. Poate fi atins. Nu este niciun pericol de igienă. Și nici nu e nimic spooky. Sunt foarte mulți care își pun problema asta.

În al treilea rând, ne reconectăm cu familia, cu prietenii, cu comunitatea. Omul decedat ne aduce împreună.

După înmormântare, toate pomenile bine drămuite își au la fel, rostul lor – 40 de zile, 6 luni, 1 an, 7 ani. Să ne reconectăm, să ne reamintim omul care nu mai e cu noi, și avem permisivitate publică de a ne exprima durerea.

Practic iată că în cultura românească sunt 7 ani în care doliul este clar încă marcat înspre exterior. Mourning-ul din engleză.

Ce ți-ar plăcea să schimbi pe viitor în felul în care oamenii văd moartea?

Pandemia ne-a demonstrat tuturor unde ne situăm cu adevărat în raport cu subiectele moarte, doliu, pierdere, boală, adevăratul Sine. Unde ne situăm cu adevărat când viața ne cere să ne oprim în loc și să fim prezenți și atât.

De moarte mai degrabă nu se vorbește. Sau dacă se vorbește, e Doamna cu Coasa. Nu se vorbește pentru că nu o asociem vieții, nu o vedem ca făcând parte din continuum-ul ei.

Și în consecință suntem pur și simplu paralizați când vine peste noi. În cel mai bun caz, cum am văzut, intrăm în rolul de “salvator” și ne apucăm să “facem”, să vedem ce e de “reparat”.

Iar dacă suntem părinți, nici nu ne putem gândi cum să vorbim copiilor noștri despre moarte și pierderi, nici pomeneală de a-i lua cu noi la înmormântări. Nu vrem să-i “traumatizăm”.

Intenția este bună, nu înțelegem însă că trauma adultului de mâine vine exact din a nu fi expus în mod lucid normalității vieții cu toate fațetele ei, din a supraproteja copilul de viață însăși.

Trecerea, tranziția fac parte din viață, din ceea ce numim “a viețui”, dintotdeauna. De fapt viața însăși (și nu numai a omului) este o serie de treceri de la un moment la altul, spre necunoscut. Lăsăm în urmă vechiul și întâmpinăm noul. O nouă experiență, o nouă etapă.

Când ajungem să ne trăim viața conștient realizăm că nu doar fiecare zi e o nouă trecere spre și prin acest tărâm necunoscut, de la vechi și familiar la nou și nefamiliar, ci fiecare moment.

A te împotrivi trecerii prin viață e echivalent cu a te împotrivi forței și mersului naturii însăși, căci viața omului e numai un alt element al unui ecosistem.

Și toată dezordinea noastră mentală și emoțională, materializată în corpul fizic vine de fapt din aceasta împotrivire. Din nevoia de control, de a vâsli împotriva curentului vieții. Stresul nu e nimic altceva decât rezultatul acestui mod de operare, împotriva naturalului și forței propriei noastre vieți.

Când înțelegem și acceptăm naturalul, și faptul că facem parte din ceva mult mai mare și mai mult decât noi, începem acel proces de încredințare, de letting go. Și abia atunci începem să trăim cu adevărat.

Ne relaxăm, ne bucurăm de viață și o onorăm, în toate aspectele și plinătatea ei.

Noi poate nu realizăm, dar subiectul moarte și doliu ne aduce de fapt mult mai aproape de aprecierea vieții.

Și asta îmi doresc în ultimă instanță de la munca mea de coaching, în care iată aduc acum și educația de grief – ca oamenii să își integreze experiențele și să le dea un sens, să își trăiască conștient viața, în plinătatea ei.

Sursă foto: Anton Atanasov, Pexels

Cum pot să apeleze la serviciile tale oamenii care au nevoie de susținere sau care vor să proceseze o pierdere din trecut?

În ceea ce privește strict partea din munca mea pe doliu și pierdere, lucrez online atât sesiuni individuale cât și de grup. Ofer sprijin și consiliere în travaliul pierderii și perioadelor de tranziție, cu sau fără componenta de transcendență fizică.

Pot fi găsită cel mai ușor în social media pe LinkedIn (www.linkedin.com/in/liudmilamatei) și Facebook la profilul personal (https://www.facebook.com/liudmila.matei.9).

Site-ul www.liudmilamatei.com este unul personal care poate fi consultat pentru mai multe despre mine, însă am în lucru atât site-ul cât și grupul privat “Cocoon Factor by Liudmila Matei” pe Facebook, unde sunt în proces de a muta toată activitatea. Va opera din ianuarie. Acolo voi avea materiale atât value price free cât și zoom-uri de lucru value price cost.

Îi invit deci pe toți cei care rezonează cu paradigma în care lucrez să îmi scrie mesaj privat pentru a-i introduce în grup.

Pentru cei fără social media sau fără preferința pentru asta, email: liudmilamatei.com@gmail.com.

Consider că travaliul conștient al pierderilor și durerilor noastre este cel mai mare dar pe care ni-l putem oferi. Și numai conștiința morții și integrarea propriei mortalități ne aduce în față în față cu adevărat conștiința viețuirii, a trăirii plenare în bucurie a fiecărei clipe, a onorării deplin e a relațiilor noastre.

În încheiere, sunt curioasă să aflu: cum de ai ales această specializare, având în vedere că ai o carieră de succes în spate într-un domeniu cu totul diferit – cel al publicității?

“Într-o altă viață”, cum de cele mai multe ori simt, am avut într-adevăr o carieră internațională valoroasă, în marketing și comunicare, începută la București și încheiată la Londra. La care însă am renunțat fără echivoc când m-am întâlnit cu propria criza existențială, care a început cu plafonarea, într-un job pe care de altfel îl iubeam și l-aș fi văzut fără margini, și a continuat cu deteriorare fizică și frica de propria mea moarte.

În consecință am pornit să îmi găsesc urgent răspunsurile pentru rostul profund al propriei mele vieți.

Deci, propriul meu travaliu pentru pierderea propriei mele identități, care a adus la suprafață răni foarte adânci și foarte vechi, acumulate și niciodată adresate lucid, un travaliu în care m-am simțit cumplit de singură, de izolata, fără niciun sprijin (la mine terapia nu a funcționat deși am schimbat 3 terapeuți), cu enorm de multa furie acumulată, este catalizatorul pentru tot ceea ce fac acum.

În acele momente am și realizat că noi oamenii devenim pur și simplu suma durerilor noastre. Mai exact, rezultatul (ne)procesării sănătoase a rănilor noastre. “We grieve well, we live well” – spune mereu profesorul meu, David Kessler.

Între toate acestea moartea tatălui meu, imediat după ce mi-am dat demisia din corporație, și care a venit după un proces enorm de lung de anticipatory grief, a avut propriul impact.

După ce am plecat din corporație am rămas în Marea Britanie, unde locuiesc acum din 2012, sunt căsătorită și de aici lucrez în continuare internațional, online.

Munca mea de acum e pentru mine doar o altă fațetă a aceluiași Eu, un Eu însă matur și mai întregit, fundamentul rămânând același: psihologie aplicată.

Ceea ce se vede de la tine un domeniu total diferit, de la mine se vede doar un pas lateral. Marketingul pentru mine nu este și nu a fost nimic nimic altceva decât psihologie aplicată. Poate de asta am și urcat destul de accelerat în carieră.

Pentru mine e foarte trist să observ cum cei care aleg domeniul MarCom ca profesie nu-i cunosc și onorează miezul.

Fără anii immersive de storytelling, de strategie și insight, de relații cross-culturale și management complex, nu aș fi putut să fac confortabil ceea ce fac acum.

Pentru mine psihologia este un mod de viață. Este de fapt viață însăși. Pentru că totul începe și se termină cu calitatea percepțiilor noastre.

Consider însă că psihologia occidentală a scos din ea însăși esența, și anume “psyche”-ul (sufletul).

Cred că abordarea omului trebuie să fie una holistică. Și liberă de dualism. Mintea asta a noastră mică, egotică, așa cum o înțelege psihologia occidentală, este numai o parte din totalitatea, realmente infinită, a ființei.

Personal cred că în 2022, la mai mult de o sută de ani de psihologie și tot la fel de mulți ani de fizica cuantică, e cazul să ne dăm voie să ne onoram spiritul, adică esența a ceea ce suntem cu adevărat.

În prezent dezvolt și implementez la nivel individual și de grup programe de dezvoltare personală, mentorship și coaching, cu acest fundament nenegociabil: psihologie spirituală.

Pe langa certificarea în Grief Education cu David Kessler, am făcut școala lui Tony Robbins, a fost prima mea școală de Coaching și sunt certificată in Spiritual Psychology Coaching, fiind trainuită direct de Marianne Williamson.

Studiez de 7 ani “Un Curs în Miracole”, care este un program complex de transformare radicală de mindset, revelat în anii ’70 de către Conștiința Hristică, pe care îl aplic activ în munca mea.

Ideea e că viața fiecăruia, în toate aspectele ei macro și micro, e un spațiu de integrare a unei curicule spirituale universale.

O curiculă universală care e însă personalizată și care are ca scop ancorarea sustenabilă în adevarata noastră identitate, cea spirituală.

Numai ancorați în această identitate ne eliberam cu adevărat de frica existențială, deci și de moarte, și ne dăm voie să trăim în plenitudine.

Îmi place să cred că în programele mele și în interacțiunea cu mine, găsim împreună rostul adevărat vieții, al relațiilor, evenimentelor și circumstanțelor, dincolo de individ (“ego, persona”), în Adevăr.

Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…