Pentru unii dintre noi, familiile se împart între aici și “acolo”. Pe cei care au plecat dintre noi nu-i mai putem invita la mesele de sărbători, la aniversări sau la nunți, oricând de mult am vrea să le putem trage un scaun la masă. Așa că, de multe ori, transformăm dorul pentru ei într-un gest de iubire cu destinatar colectiv: pomana. E darul dezinteresat oferit din dragoste pentru cineva care nu mai e aici, care poate lua multe forme, deși cel mai des întâlnit e mâncarea – începând cu masa imediat de după înmormântare și continuând cu parastasele la care ne adunăm cu familia sau cu pachetele împărțite cu sau fără un pretext de sărbătoare.
Dar am o mărturisire de făcut: de multe ori, am stat la mesele de pomenire de după înmormântarea cuiva și m-am întrebat ce caut acolo. Știam că sunt acolo ca să fim “împreună”, unde “împreună” însemna alături de restul familiei mele care își plânge dorul după vreo rudă plecată sau alături de niște prieteni care aveau nevoie de alți prieteni aproape sau, și mai greu, ca “aproape” gazdă, cum am fost ultima oară, când socrul meu a plecat dintre noi și am încercat să ajut cât de prost am știut la organizare.
Știam că sunt acolo pentru cei care au rămas în urmă mai mult decât pentru cei care au plecat. Știam că ne vom mai întâlni în săptămânile și lunile următoare, destul de des, după zonă și tradiții, că vom sta împreună la masă și nu vom zice nimic, că ne vom înghiți cuvintele odată cu mâncarea, că vom zice cuviincios “Dumnezeu să-l / s-o ierte”, ridicând paharul, și că vom vorbi cât se poate de puțin despre motivul pentru care suntem acolo, de frică să nu julim sufletele celor îndoliați cu amintiri prea devreme. Și că era important să fim “împreună”, stângaci sau tăcuți, așa cum știam fiecare.
Sursă foto: Askar Abayev, Pexels
Doar că mi-a fost mereu greu să lipesc cuvântul “pomană” de ceea ce se întâmpla acolo. Am fost învățată de când eram copil că pomana e un dar pe care-l faci celor nevoiași, pentru mântuirea sufletului celui plecat dintre noi. “Un dar pentru cei nevoiași”, asta-i partea care-mi răsuna în urechi în timp ce mâncam toate bunătățile care știu că ar fi săturat mai bine stomacul unei persoane de pe stradă decât al meu.
Nu voiam și nu vreau nici acum să par nerecunoscătoare. Să fim “împreună” e tot din dragoste pentru cel care a murit și e binefăcător pentru familia lăsată în urmă. Dar oare e pomană, în sensul adevărat al cuvântului?
Oare eu eram cel înfometat care are nevoie de o farfurie de mâncare? Oare eu aveam nevoie să fiu ajutată, pentru că nu pot s-o fac singură? Oare dacă ne întâlnim aceeași oameni din familia apropiată sau extinsă atunci când ne moare cineva, la fiecare masă, se mai numește pomană și faptă bună sau devine obligație socială și cutumă? Cu excepția sentimentelor care ne aduc acolo, care sunt diametral opuse, oare nu e aproape ca la o nuntă la care “darul” se învârte în cerc, între aceiași oameni, când azi primești, dar mâine o să dai exact aceeași masă către exact aceeași listă de invitați?
M-am tot foit, încercând să potolesc gândurile astea. Și m-am tot întrebat dacă nu putem să facem lucrurile un pic mai cu sens și mai cu folos.
Poate că vom păstra întotdeauna câteva mese în familie pe care le vom numi “pomană” chiar dacă sunt de fapt sinonime cu “sprijin” și “apropiere”. Dar poate că, din când în când, le vom înlocui cu altceva, apropiindu-ne mai mult de cuvintele Părintelui Cleopa: “când faceţi pomenirea celor adormiți, nu chemați rudele și oameni cu stare, ci faceți milostenie cu cei săraci, cu oameni nevoiași care nu vă pot răsplăti pentru binele vostru. Atunci, plata voastră o veți lua în Ceruri.”
Sursă foto: Marcus Spiske, Pexels
Poate că darul oferit e cel mai bine primit când ne asigurăm că pleacă în lume fără “riscul” de a ni se întoarce. Până la urmă, pomana e un “te iubesc” trimis de pe partea asta de lume către cei care au plecat dincolo, fără să știm sigur unde locuiește sufletul lor acum.
Dăm haine, obiecte sau mâncare străinilor, sperând că gestul ăsta aruncat în toate direcțiile, spre univers, să ajungă din urmă sufletul celui care și-a mutat definitiv “căsuța poștală” și aici, și pretutindeni. Hrănim alți oameni, pentru că nu mai ajungem la omul nostru drag ca să-l hrănim direct. Îmbrăcăm alți oameni, pentru că nu știm dacă unde a ajuns cel drag are toate cele trebuincioase. Am vrea ca gestul nostru să dea “putere” sufletului care și-a pornit călătoria spre habar n-avem unde, chiar dacă știm, ca adulți responsabili, ca sufletul nu mai “mănâncă” în sensul clasic și cu siguranță nu se mai îmbracă.
Poamana n-are logică, doar inimă. E speranță amestecată cu iubire. E doar o pietricică aruncată cu forță, orbește, într-un lac imens, care sperăm să ajungă acolo unde e nevoie. Și nu cred că ar trebui să fie un bumerang care să ni se întoarcă nouă, nici măcar din politețe sau “obligații sociale”.
N-avem nicio garanție că pomana noastră chiar ajunge din urmă sufletul celui plecat. În schimb, singura noastră garanție că pomana chiar contează e dacă să ne asigurăm că o să se așeze ca un plasture acolo unde doare mai tare. Că o să cadă peste o nevoie, o să acopere o lipsă, o să potolească o foame, o să șteargă o rușine, o să vină de nicăieri și o să ofere din toată inima, fără explicații, fără întrebări și fără așteptarea ca vreodată pachețelul acela să se mai întoarcă vreodată la destinatar.
Așa că am un gând. Unul pe care l-au avut și alții și pe care merită să-l normalizăm. Dacă-ți fuge gândul la cineva drag zilele astea, cineva pe care l-ai pierdut pe drumul spre cele veșnice, dacă ai vrea să hrănești pe cineva care chiar are nevoie și nu vrei să te plimbi cu o oală de mâncare pe străzi, căutându-i pe cei flămânzi, fără să știi în ce cartier dai peste ei, dacă ai vrea să simți că pomana ta se duce către cei mai sărmani din “satul” nostru cât o țară întreagă, alege o asociație în care ai încredere și lasă-i pe ei să ofere pomană pentru tine.
Eu așa am făcut, când simțeam nevoia să dau pomană pentru cei plecați și habar n-aveam cui să-i bat la ușă, într-un București prea mare, în care prietenii (din fericire) au salarii să-și ia singuri.
Nu e o idee nouă, știu că și alții au făcut-o deja, cu discreție și spunând în gând un “Doamne primește” sau pur și simplu un “mi-e dor de tine”. Dar e o idee pe care merită s-o dăm mai departe și mai departe, până ce se transformă în obicei.
Primul pas poate fi la fel de simplu ca o donație online, așa că îți las mai jos 3 sugestii. Ele sunt cu siguranță mult mai multe, așa că donează acolo unde te cheamă sufletul.
Surse foto: Marcus Aurelius, Pexels / Askar Abayev, Pexels
E una dintre asociațiile prezente pe teren, acolo unde e mai mare nevoie. Asociația Carusel se ocupă în primul rând de oamenii străzii, pe care îi ajută cu hrană caldă, duș, haine, consiliere și multe altele. Anul trecut pe vremea asta, strângeau donații pentru pături, saci de dormit și mese calde, pentru ca oamenii fără adăpost să nu înghețe pe străzi în lunile de iarnă.
Când am simțit nevoia să dau de pomană în memoria unei rude anul trecut, le-am scris și i-am întrebat dacă ar putea să primească donația mea și să o transforme în mese calde pentru oamenii străzii. Mi-au răspuns “sigur că da” și mi-au zis că nu e prima dată când fac astfel de acțiuni. Așa că te încurajez să le scrii și să donezi pe pagina lor atâta cât poți, având siguranța că pomana ta o să ajungă acolo unde e mai mare nevoie.
2. O masă caldă
O asociație care face fix ce-i zice numele: pregătește mese calde în mai multe orașe ale țării (Cluj-Napoca, Bucureşti, Bistriţa, Satu Mare, Adjud, Constanța și Zalău) și le oferă cui are nevoie. Misiunea lor este să transforme donațiile oamenilor în mese pe care le oferă gratuit, fără discriminare și fără să pună întrebări. “Oricine poate beneficia de o masă caldă. Nu privim la etnia, vârsta, condiția materială sau la îmbrăcămintea celor care vin să primească mâncare. Hrana este o nevoie de bază și cei care vin la cantinele noastre chiar au nevoie de ea. Printre cei care primesc o masă caldă sunt copii din familii cu dificultăți financiare, oameni fără adăpost, oameni care se află la limita sărăciei.”
Te încurajez să donezi prin site-ul lor și să urmărești apoi pagina de Facebook, pentru a vedea către cine au ajuns mesele pe care le-ai oferit drept pomană.
La Studiourile Ferentari, copiii din cel mai vulnerabil cartier al Bucureștiului primesc ceva ce de multe ori nu pot găsi acasă: atenție, siguranță, spațiu pentru joacă și creativitate, programe de dezvoltare personale și chiar mese calde. Toate sunt esențiale pentru a-i transforma pe copiii la care societatea a renunțat deja în niște viitori adulți împliniți.
Deși principalul proiect al Asociației Ferentari este Playhood, un proiect educațional care-i ajută pe copii să se exprime prin teatru, muzică și dans, donațiile în bani pentru alimente sunt mai mult decât bine primite – sunt esențiale. S-a stabilit chiar și un precedent pentru pomana oferită în memoria cuiva drag, așa cum am descoperit în postarea Asociației Zi de Bine. Așa că, dacă vrei și tu să donezi pentru viitorul copiilor din Ferentari, sunt sigură că Asociația Ferentari s-ar bucura să le scrii sau să le transmiți donația ta direct în contul asociației: RO78BTRLRONCRT0538763801 (Asociația Ferentari).
Să fie primit!
Comments (0)