Povești personale, Capitolul 3: Cât e “de ajuns” în lupta cu moartea?

Când moartea vine lent, cu viteza medicamentelor care picură treptat dintr-o perfuzie, când are nume, prenume, statistici medicale și cifre care să-i umple paginile dosarului de “infractor” și să ne dea senzația că e mai ușor de prins, putem să avem iluzia controlului și să credem că avem timp să luptăm cu ea. Știm că vine. Știm exact cine e. Avem timp să o oprim, trebuie doar să încercăm suficient de tare.

Așa că ne suflecăm mânecile și ne punem în poziție de atac. Scotocim în toate colțurile internetului, ne trezim și activăm toți prietenii, ne întindem antenele către toate cunoștințele, medicii, toți experții oficiali și neoficiali, apelăm la toate profesiile, chiar și cele care par inventate, în speranța că cineva sigur știe pe altcineva care are soluția, leacul, medicamentul-minune.

Ne documentăm zile în șir, browserul nostru știe deja ce căutăm, devenim experți în diete, alimente, nutrienți și substanțe cu care n-am umblat până acum și ne înarmăm cu de toate, de la medicamente la suplimente la timp și la răbdare, mai puțin cu o fărâmă de realism. Eșecul nu există. Nu poate să existe. Omul drag e încă aici, boala ne-a dat un preaviz, nu mai trebuie decât un pic de efort, un pic de informare, un pic de noroc ca să ajungem la tratamentul acela despre care știu doar câțiva oameni.

Căutându-l, întorcând fiecare piatră, dăm totul peste cap. Reinventăm diete. Remobilăm camere. Schimbăm obiceiuri. Redecorăm din cap până-n picioare viața celui care trebuie salvat, transformând-o într-o experiență ascetică, în care nicio urmă de viciu nu mai trebuie să aibă loc. Nu fumat, nu băut, nu prăjeli, dulciuri, grăsimi sau orice care are gust sau aduce o fărâmă de plăcere. Nu stres. Nu muncă în gospodărie. Pumni de vitamine zilnic, uleiuri esențiale, eventual boluri de verdețuri și tincturi cu gust oribil. “Trebuie să ai grijă de tine, nu-nțelegi?!” strigăm exasperați la părinții sau bunicii noștri, când ce vrem să țipăm de fapt e “nu poți să mă părăsești, nu-nțelegi?”

Surse foto: Roman Ska, Pexels / RODNAE Productions, Pexels

Mulți dintre noi am fost acolo. Am pierdut pe cineva drag cu încetinitorul, fie în lupta cu cancerul, fie cu o altă boală la fel de mută și hotărâtă, care i-a stors puterile centimetru cu centimetru, până când n-am mai avut pentru ce să luptăm. Și am schimbat tot ce se putea schimba, de la alimentație la programul zilnic al “pacientului nostru”. Ne-am zbătut și ne-am luptat cu lumea întreagă, chiar și cu el, cel bolnav, fără să ne oprim chiar și o secundă și să ne dăm seama că bucățica asta de viață, câtă mai rămâne, e a lui, nu a noastră. Și uităm să punem cea mai importantă întrebare: ”dar tu ce îți dorești?”

Mi-am devenit mult mai clară toată lupta asta stând de vorbă cu Costin, un prieten și fost coleg de muncă, ale cărui pierderi (pentru că au fost două) au fost o luptă până-n pânzele albe cu inevitabilul. Lupte de care am fost oarecum conștientă, dar le-am urmărit așa cum fac colegii de birou care nu știu ce să facă: tăcând, ascultând bucățile de discuții medicale la telefon și evitând să pun prea multe întrebări, “ca să nu fiu indiscretă”. Evident, habar n-aveam ce să zic. Mi-era frică să întreb chiar și cel mai banal lucru: “Costin, ești ok? Ce se întâmplă cu tatăl tău?”

Am aflat răspunsurile astea abia acum, ani mai târziu, când mi-a povestit în sfârșit despre lupta cu bolile care i-au luat, pe rând, ambii părinți, despre pelerinajele prin spitale, despre zerourile de la sfârșitul facturilor medicale, despre căutări, zbucium și despre toate felurile în care se poate da cineva peste cap ca să-și salveze omul iubit. 

Sursă foto: Daniel Jensen, Unsplash

---

Costin și-a pierdut ambii părinți la un interval de câțiva ani. Prima a plecat mama, deși nu au bănuit decât cu foarte puțin timp înainte ce va urma.

Mama lui dăduse semne de boală de ceva vreme, doar că găsind mereu scuze – “n-am nimic, e ok, doar n-am mâncat” sau “nu m-am odihnit” – i-a convins pe copii să nu o mai bată la cap. Până la un moment dat, când a durut-o stomacul mai tare și familia a dus-o să-și facă niște analize. A stat câteva zile prin spital, pe la București, după care s-a întors înapoi acasă, la Vâlcea, iar la o săptămână-două a făcut icter mecanic. Așa că a trebuit să fie operată.

Costin era în vacanță în Italia când a fost sunat de tatăl lui, disperat și speriat, să-l anunțe că doctorii i-au spus că mama lui are cancer la pancreas, cu metastaze la ficat și la vena cavă, și că i-au dat maximum 3 luni de viață.

“A fost greu. Îmi aduc aminte că am plâns, că stăteam lipit de perete și plângeam că nu mă așteptam. Și pe urmă 2 zile am fost desfigurat, am văzut asta când am început să mă uit la pozele pe care le făcusem în plimbările noastre prin Roma. Nu puteam să mă întorc, abia ajunsesem și biletele de avion m-ar fi costat foarte mult. În plus, nu aveam cu ce să ajut mai mult decât moral, așa că am început să sun oameni care știam că ar putea să-mi dea măcar o direcție, o idee. Am sunat prieteni care sunt medici, “dă-mi un sfat, zi-mi unde să o duc, ce să fac”, am sunat un prieten care avea și el pe tatăl lui bolnav de cancer, deci 2 zile am fost efectiv desfigurat.”

După cele 2 zile de șoc, Costin a intrat în modul “ok, hai să vedem ce-i de făcut”. A încercat să afle ce e cu boala asta – de ce apare, care sunt soluțiile, cum o ții în frâu și cum o neutralizezi, dacă poți. Știa că, fiind vorba de un cancer cu metastaze, șansele erau minime, dar și-a dorit mult să facă orice în stă în putere, ca, dacă ar fi urmat să o piardă pe mama lui, să nu aibă regrete.

A căutat pe internet tot felul de diete și a găsit dieta keto, care era recomandată în cazuri grave de cancer, pentru că se zicea că nu ar mai hrăni celulele canceroase, că le-ar împiedica să se multiplice și că, astfel, te ajuta să ții în frâu boala. A vorbit cu un discipol al unui cunoscut vindecător energetico-alimentar, care făcea recomandări de regimuri alimentare pentru bolnavi de cancer și alte boli grele, și a primit ca recomandare o dietă pe bază de rădăcinoase. 

S-a dus la un spital privat și a stat de vorbă cu un oncolog, care s-a uitat pe analize și a rămas șocat că markerii tumorali erau atât de mari, încât nu mai puteau să-i calculeze. A mers la un alt spital privat pentru o altă părere, a scris și în străinătate, a scris și la prieteni.

“Bineînțeles, toată lumea îmi spunea: înțelegeți că e foarte rău, n-aveți ce să-i faceți, măcar lăsați-o să trăiască ultimele luni, săptămâni, cum vrea ea, că oricum nu faceți nimic, adică după ce că-i e greu cu tratamentul, că făcea și citostatice, o mai chinuiți și cu mâncarea – lăsați-o să mănânce ce vrea. Dar eu insistam…”

Îmi dau seama de toate felurile în care îi chinuim pe oamenii dragi ca să-i ținem lângă noi, fără să realizăm. Îmi amintesc de socrul meu și de ultimele lui luni alături de noi, după toată epopeea asta de fructe-germeni-tincturi-uleiuri esențiale. Îl văd mai slab ca oricând, fumând (deși suferea de cancer la gât în stare avansată), meșterind ceva la casa de la țară, în mijlocul curții, pe soare sau pe vânt. Toată lumea îl certa, evident. Toată lumea îi cântase diferitele variante ale lui “ai grijă de tine, te distrugi!” până când au renunțat, rând pe rând, dând din mână înfrânți, lăsându-l să facă ce vrea. “Ce vrea”, am înțeles mai târziu, era să-și mai păstreze o urmă de independență, o iluzie de control, o fărâmă din cine era el, de fapt. Ce mai conta că fumatul i-ar fi furat câteva zile în plus, oricum începea să și le numere pe degete. Sau că efortul în curte i-ar fi terminat bateriile mai rapid, atâta timp cât rămânea ceva fizic în urma lui. Să fie util, să transforme timpul în muncă și să-și păstreze acel ultim viciu ca o mărturie a personalității lui erau formele lui de control. Erau felul în care simțea că mai există, că încă nu a dispărut. Nu putea să decidă cât mai avea de trăit, dar putea să decidă cum. Mă bucur că au renunțat cu toții, treptat, să-i mai ceară socoteală pentru sănătatea lui.

Sursă foto: Karolina Grabowska, Pexels

L-am întrebat pe Costin dacă a apucat vreodată să vorbească direct cu mama lui despre boală. Dacă au apucat să discute deschis despre ce-și dorește ea.

”Despre boală am vorbit cu ea la modul supportive – facem tot ce putem să-ți fie bine. Dar nu am avut înțelegerea de a o întreba ce-și dorește. Pentru că 90% din implicarea mea a fost din salvator, nu vedeam altceva, vedeam un om înecat și trebuia să-l salvez. Ea ne spunea “măi, lăsați-mă în pace, că nu vreau să mănânc mizeriile astea, lăsați-mă cu semințele și rădăcinoasele, că eu vreau să mănânc un iaurt”, dar noi “a, nu mânca iaurt, că are proteină animală!”

Eu mă frustram, “de ce nu ne înțelegi?”, pentru că mi-era frică de ce s-ar putea întâmpla pentru mine după. Eu mă protejam pe mine. Adică înțelegeam când mă duceam la doctor și doctorii îmi spuneau “Doamne, n-am văzut așa ceva niciodată, e foarte grav” că n-avem ce să-i facem, dar încercam să mă protejez pe mine și să zic nu, că poate totuși se rezolvă. Era absurd ce așteptări aveam.”

După o lună de zile în care mama lui a mai fost cât de cât mobilă, durerile au devenit prea mari și a trebuit să fie trecută pe morfină. Încă o săptămână-două mai putea să vorbească cu ea, dar în ultima lună, nu prea.

Costin nu a putut să accepte ce se întâmplă nici măcar în ultima secundă. Motivul din spatele negării și a luptei continue cu diagnosticul a fost, după cum și-a dat seama mai târziu, o foarte mare frică. Mai degrabă de necunoscut și de cum va reacționa după decât de moarte însăși, ca fenomen.

”Asta a fost la mine: o mare, mare frică. Pentru că eu am văzut cum a suferit maică-mea după părinții ei și nu-mi doream să trăiesc genul ăsta de suferință. Pentru că nu știam cum o să fie. Și-mi era foarte foarte frică: băi, oare cum o să reacționez, o să pic și eu în nenorocire, așa, cum a fost maică-mea, de n-a fost bună de nimic luni de zile?”

Era acasă în seara în care mama lui a murit. Știa după toate semnele că moartea se apropie. Iar momentul în care ea a murit a fost momentul în care Costin s-a transformat. “Știam că frica s-a întâmplat, iar acum era momentul să reacționez, și mă întrebam: cum reacționezi în momentul ăsta? Ce faci, începi să plângi, să suferi, te tăvălești? Adică știai, te-a pregătit inclusiv Universul, uite, te-a trecut prin toate etapele astea, ca să ai timp să te pregătești mental pentru momentul ăsta. Uite, ăsta e, s-a întâmplat, ce vrei să faci acum? Și aveam de făcut o alegere în momentul ăla – pic sau mă ridic și fac ce e de făcut mai departe.”

Costin a întrebat dacă tatăl lui e bine. I s-a răspuns că da. Apoi a întrebat unde trebuie să se ducă și ce trebuie să cumpere și aia a fost tot. S-a îmbrăcat, s-a dus la firma de servicii funerare, a cumpărat sicriu, a făcut pregătirile și s-a întors acasă. Odată ce o privise în ochi, frica dispăruse. Costin alesese să se ridice și să meargă mai departe, iar atitudinea asta pragmatică a rămas cu de el pe toată durata ritualurilor de înmormântare.

“De-a lungul timpului mi-a fost dat să văd și să fiu implicat în ritualurile de înmormântare ale bunicilor mei încă de la o vârstă mică. Am văzut suferință, bocitoare, durere, am auzit cântece de trompetă triste, grave, care și acum îmi sună în amintiri când mă gândesc. Am auzit de tot felul de boli care i-au răpus pe cei bătrâni și câte și mai câte. Și în tot timpul ăsta nu prea a știut nimeni să îmi explice care-i treaba cu moartea, de ce mor oamenii, de ce se îmbolnăvesc, ce e cu toate ritualurile pe care le văd, ce e cu suferința. Și cel mai mult mă speria suferința pe care o văzusem mult la mama mea, când și-a pierdut și ea părinții. I-a fost foarte greu, a suferit mult, și-i amintea des, vorbea despre ei, părea ca o rană care se vindecă greu, foarte greu, și care te urmărește. Nu vroiam așa ceva. Și am căutat să mă feresc de frica asta prin tot ce am făcut. 

Moartea mamei lui a trezit în Costin o transformare la toate nivelurile. A început să-și schimbe perspectivele despre alimentație și să înțeleagă că are un singur corp pentru tot restul vieții și că ar face bine să aibă grijă de el. A început să mănânce mai sănătos, să renunțe la carne, să experimenteze tratamente și terapii alternative (naturiste, acupunctură, yoga, meditație și altele), să urmeze regimurile recomandate de specialiști, să meargă periodic la control medical și să-și facă analizele, pur și simplu pentru prevenție. Pe lângă transformarea exterioară, a avut loc și una interioară. 

“Mi-am pus întrebări despre viață mai mult, despre ce e important, despre ce facem cu timpul nostru, cu energia noastră. Am decis să acord mai multă atenție la tot ce înseamna corpul și mintea mea și să caut să trăiesc mai prezent și cu mai puțină frică. Am vrut să experimentez mai mult, să ma plimb mai mult. Probabil venit dintr-o frică de a nu trece viața pe lângă mine, dar a fost începutul unei perioade de profunde transformări care continuă și acum și va continua.”

Sursă foto: Alex Azabache, Unsplash

Dar pierderea s-a întors în viața lui Costin destul de curând. Câțiva ani mai târziu, s-a îmbolnăvit tatăl lui. Descoperise întâmplător, la o ecografie, un anevrism complex, care-i punea serios în pericol viața. Dacă diametrul normal al unei aorte e de 3-4 centimetri, aorta abdominală a lui avea 18 centimetri. “Se dilatase atât de tare, încât când îi puneai mâna pe burtă, credeai că-i pui mâna pe inimă. Așa de tare zvâcnea, iar aorta abdominală  în orice moment putea să se spargă și murea în câteva minute. Adică nu cred că putea să-l salveze cineva.”

Din nou, Costin a abordat problema într-un mod pragmatic și a căutat soluții pentru această afecțiune. A început să caute în stânga și-n dreapta și, după mai multe drumuri și investigații la un spital de stat, au ajuns la concluzia că singura variantă ar fi o operație complexă, care se putea face doar la un spital privat. Au găsit spitalul, au primit toate informațiile și li s-au explicat costurile și riscurile.

Operația costa peste 10.000 de euro, iar riscul de mortalitate sau de complicații ulterioare era undeva pe la 11-12%. Costin s-a gândit că 1 din 10 nu e un risc așa de mare, doar n-o fi fix tatăl lui acel 1 din 10. Așa că a vorbit cu familia, au găsit resursele financiare pentru a susține operația  și apoi a început să-i explice tatălui lui opțiunile de pe masă, cu riscuri cu tot. Voia ca decizia să fie în întregime cea a tatălui lui. Iar tatăl a acceptat să se opereze.

Surse foto: Vidal Balielo Jr., Pexels / Jackson David, Pexels

“După o operație de peste 12 ore, a fost oarecum bine o zi, două, trei, dar de la a patra a început să pice. A început să nu mai poată să respire, și pentru a nu se îneca și sufoca a trebuit să-i facă o gaură în gât să respire cum trebuie. Riscurile operației erau foarte mari la nivel de artere secundare, acestea putând să se obtureze în momentul schimbării aortei din cauza ateroamelor (depuneri de colesterol) de pe interior. Și după câteva zile asta s-a și întâmplat. S-a blocat circulația pe anumite artere care irigau zone ale coloanei și drept urmare a paralizat în partea de jos a corpului, ulterior au apărut complicații la nivelul intestinului subțire, a rinichilor, a fost necesară dializă și încet-încet corpul lui ceda, bucată cu bucată.

Evident că a urmat șocul. Toată lumea se aștepta ca operația să iasă bine, nu luaseră în calcul opțiunea cealaltă. 1 din 10, ziceau statisticile, de ce să nu fie și tatăl lui Costin unul din cei 9 pacienți care să plece pe picioarele lui acasă? Părea o nedreptate, părea că cineva făcuse ceva greșit.

“A fost implicată o cheltuială destul de mare pentru o operație destul de complicată cu niște riscuri foarte mari și îți dai seama, nimeni nu voia să accepte că totuși acel 1 din 10 ar putea să fie tata. Situația a devenit o sursă de conflict în familie, nimeni nu voia să accepte că tata era excepția și că el se întâmplase să fie statistica pe care nu ne-o doream. Începusem și eu să-mi pun întrebări dacă nu făcusem o greșeală pe undeva, dacă nu cumva am înțeles lucrurile greșit și dacă sunt responsabil pentru decizia asta. Eu fusesem implicat direct în relația cu clinica, cu medicii, eu discutasem, eu lămurisem, eu clarificasem cu tata riscurile și șansele și cumva aveam sentimentul de responsabilitate cu privire la decizia lui.”

De data asta, totuși, Costin și-a amintit de lecția importantă pe care a învățat-o prin pierderea mamei lui. A înțeles că, de la un punct încolo, trebuie să respecți dorințele unui om care e gata să plece.

“La un moment dat, când am văzut că familia, inclusiv eu – toți ajunsesem să ne dorim să rămână printre noi, chiar și dacă ar fi imobilizat, am zis băi, stai un pic, e aberant să-mi doresc asta pentru el. Dar el ce-și dorește oare? Hai să-l lăsăm, că poate-l ținem cu toate gândurile astea și cu toată energia asta pe care i-o transmitem direct sau indirect, hai să-l lăsăm să decidă el, în interiorul lui. Dacă Dumnezeu, divinitatea, Universul pentru el asta are planificat, să rămână într-un scaun cu rotile, să rămână legumă la pat, ok, o să facem ce avem de făcut în legătură cu asta. Dar dacă trebuie să-l ia, să-l ia. E ok. Și le-am zis și lor. “Cum să gândești așa?” auzeam și eu ziceam “serios? Dar voi ați vrea să fiți așa legumă? Să vă bage mâncare printr-un tub în stomac?” Mă gândeam, efectiv, de ce-mi doresc să-i fie rău? Că până la urmă, eu dacă aș fi în locul lui, mi-aș dori să fiu legumă ca să-mi văd copiii?”

În punctul acesta, tatăl lui Costin deja nu mai era conștient și nu se mai putea vorbi cu el. Era sedat aproape permanent, din cauza aparatelor la care era conectat. Dar Costin realiza deja că nu e normal să-și dorească ca tatăl lui să rămână alături de familie sub orice formă și în orice stare, așa că a decis să accepte orice ar urma, de la a fi paralizat sau imobilizat, până la a-l pierde definitiv.

“Într-una dintre vizitele pe care le-am făcut, fără să știu dacă înțelege sau nu ce îi spun, cu un sfert de gură și cu inimă grea, i-am spus în șoaptă: “să știi că dacă îți e greu să lupți, dacă nu crezi că mai poți să duci lupta asta sau pur și simplu dacă nu mai vrei, e ok; decide tu pentru tine, noi vom accepta orice decizie iei și o să fim bine.” Nu mi-a fost ușor și mă întrebam dacă e ok ce am în cap, dar simțeam că mă agăț de el cu orice cost, doar ca să rămână alături de noi, iar asta nu mi se părea fair. Simțeam că îi cerusem indirect să ducă o luptă care era peste puterile lui.” 

Surse foto: Anete Lusina, Pexels / Chris F, Pexels

Tatăl lui Costin nu a mai stat multă vreme printre ai lui: în curând, corpul lui nu a mai putut lupta.  După ce a trecut a doua oară prin pierdere, Costin mi-a spus că a învățat, încă o dată, că lucrurile sunt făcute să se întâmple și cu cât încerci să le controlezi mai mult și să ai așteptări, cu atât riști să-ți faci mai mult rău. 

Îmi dau seama și eu că instinctul de a salva, de a ajuta, de a lupta pentru cei dragi e cel mai natural lucru și cea mai sănătoasă dovadă de dragoste. Dar în toată iubirea noastră, îmi dau seama și de toate felurile în care îi chinuim pe cei dragi încercând să-i mai ținem un pic lângă noi, de toate bucuriile de care îi privăm pentru că “le-ar face rău”, de faptul că nu-i lăsăm să mănânce ce vor, să fumeze prea mult, să călătorească prea departe, când tot ce și-ar dori, poate, ar fi să stoarcă fiecare strop din existența care le-a mai rămas.

E important să ne amintim că nu doar noi pierdem, că nu doar noi suferim. Doliul ăsta anticipativ e mai ales al persoanei care pleacă și trebuie avem înțelepciunea să ne oprim puțin și să-i redăm dreptul de a decide unde trage linie la “misiunea noastră de salvare”.

Și e la fel de important să ne dăm voie să fim blânzi și cu noi, dar și cu cei care se pregătesc să plece. Să nu cerem mai mult decât e omenește posibil de la niciunii: nici să ne așteptăm să avem puterea să deturnăm cursul natural al vieții, chiar și pentru cei mai iubiți dintre oamenii noștri dragi, și nici să le cerem transformare totală în al treișpelea ceas al vieții.

“Cred că dacă porneam la luptă fără așteptări, să zic ok, eu fac ce fac, cu speranță, dar și dacă nu se întâmplă, atunci trebuie să accept că aia e, era mai ușor. Dar a fost o mare confuzie și neînțelegere pentru mine, și o chestie pe care nimeni n-o spune… Bunicii mei au murit toți pe la 80 și ceva de ani. Maică-mea a murit la 63… și mă gândeam, de ce? Dar ce are ăsta de a murit la 63 și ăsta la 80? A fost un om bun, a avut grijă de familie… știi, și e reperul ăsta al credinței, cred, că se zice că dacă faci fapte bune îți dă impresia greșită că dacă ești un om bun o să trăiești mult și o să te țină Dumnezeu în puf, ceea ce e foarte greșit. Amândoi au murit “de tineri”, din punctul meu de vedere, dar sunt alții care mor la 20 de ani sau la 1 an, ei nu mai mor de tineri? Dar având în vedere reperele pe care le aveam de la bunici, să mori la 63 și 67 de ani mi se părea nedrept.”

Îmi vine să zâmbesc vinovată, pentru că știu ce zice. Și pe mine, dacă mă întrebi acum la câți ani o să mor, o să văd instinctiv în fața retinei o față zbârcită și claia mea de păr alb care-mi pare aproape promisă. “80-și-ceva”, ar zice creierul meu fără să răsufle, ca și cum ăsta e “contractul” tacit pe care l-am semnat cu Universul când am venit pe lume. “Eu primesc atâta viață (și-mi deschid brațele larg), pentru că am văzut la alții că se poate. Orice mai puțin e o nedreptate și ne supărăm că nu ți-ai respectat contractul, ai înțeles?”

Dar dacă am fi un pic mai conștienți de faptul că fiecare zi e un câștig, nu e datoria pe care universul o are față de noi, că e fix invers, un bonus și un cadou, că fiecare minut și fiecare secundă e ceva ce primim pe plus, poate că n-am mai fi atât de șocați și nedreptățiți la gândul că am putea să plecăm înainte de 80 de ani fix. De-aia ne place nouă să zicem “dacă o să mor” și nu “când o să mor”, pentru că o vedem ca pe un mare ghinion, ca pe o eroare gravă a universului și nu ca pe o posibilitate care ne așteaptă de fiecare dată când ieșim pe ușă, ca ființe muritoare ce suntem.

E greu, creierul nostru a fost croit cu mecanismul ăsta de negare și autoapărare înfipt adânc în el. Dar cu ceva exerciții, poate că o să reușim să fim mai recunoscători pentru timpul pe care-l avem împreună, ca pentru un cadou pe care-l despachetăm alături de cei dragi în fiecare zi.

“Aș fi vrut ca ai mei să nu mă ferească de momentul ăsta, dar nici ei nu s-au gândit, vezi? Cred că abia generațiile astea mai noi care suntem noi poate începem să înțelegem că e o chestie absolut normală, despre care trebuie să vorbim cu copiii noștri, să înțeleagă că se va întâmpla. Și se poate întâmpla oricând. Și să învețe să aprecieze viața.

Am înțeles că degradarea corpului până în punctul morții are legătură cu extrem de multe lucruri. Mentalul, psihicul, gândurile pe care le avem ne schimbă extrem de mult energia, iar asta e o chestie demonstrată științific. Alimentația știm cu toții ca poate contribui într-o proporție mare la degradarea corpului. Nu zice nimeni să devii vegan sau să te hrănești cu prana (aer) sau să nu mai ai nicio emoție nesănătoasă, dar e important să ai în vedere toate aspectele vieții când te raportezi la motivele pentru care corpurile ajung să moară. Mi-a luat ceva să realizez asta, să înțeleg ca bolile au multe cauze, că nu au legătură exclusivă cu istoricul familiei sau cu vreo medie a societății și să fiu mai puțin furios pe ce s-a întâmplat cu părinții mei.

Cumva, am o recunoștință pentru faptul că moartea nu s-a întâmplat brusc la niciunul dintre ei. Adică a fost un proces.”

---

Mulțumirile pentru această discuție se îndreaptă către…