De ce am început să scriu despre Sfârșituri

Acum peste un an și jumătate, am pierdut un membru al familiei. Zic “am pierdut” ca și cum l-aș fi scăpat printre degete, dar, de fapt, l-am condus pe drumul lui. L-am lăsat să se ducă acolo unde se duc sufletele, când nu mai locuiesc în spațiul dintre simțurile noastre.

Evident că “l-am lăsat să se ducă” e o minciună. Nici el, nici noi nu am fost pregătiți să renunțăm. Timp de aproape 3 ani, el a luptat să rămână aici, iar noi am încercat să nu-i dăm drumul, înarmându-ne cu medicina modernă și cu infinită naivitate în fața inevitabilului care devenea tot mai evident, așa că durerea a fost ca un maraton continuu, culminat cu acel moment în care te sprijini pe genunchi după finish line și abia mai respiri, iar când adrenalina trece, încep să te doară cu adevărat mușchii și să tremuri din toate încheieturile. Doar că după finish line mai urmau cele 3 zile de înmormântare. Și cred că nimeni nu a apucat să tragă aer în piept sau să se dezmeticească suficient pentru ele.

Sursă foto: K. Mitch Hodge, Unsplash

Nu a fost prima dată când “m-am întâlnit” cu moartea și pierderea. Am mai pierdut bunici, prieteni de familie, chiar și prieteni de aceeași vârstă, am mai participat la înmormântări, pomeni și vizite în cimitir, am știut mereu că există o coregrafie atent șoptită de doamne cu batic venite de la țară, de mătuși îndepărtate, de “femei de la lumânări” știutoare, care nu-ți cer decât să iei un prosop, o lumânare, să zici “bogdaproste”, să te dai mai încolo să treacă preotul, să-ți faci cruce când trebuie, să urmezi mulțimea la biserică, la cimitir, la masă, și că, în esență, că nimeni n-o să-mi ceară vreodată mai mult decât să plâng fără prea mult zgomot și să nu stau în drum.

Și, ca orice adult “normal”, planul meu era, de fiecare dată, să strâng din ochi și să sper să treacă momentul cât mai repede, în timp ce cineva “se ocupă” de toate lucrurile care se cer ocupate, cumpărate și împărțite.

Doar că pierderea asta, urmărită și “documentată” pas cu pas timp de 3 ani, până în ultima clipă, a fost atât de adâncă și de personală și de aproape de nucleul noii mele familii, încât, m-am trezit, pentru prima dată în viața mea de adult, că nu mai am locuri rezervate în spatele sălii, iar cea care stă în primele rânduri și trebuie să șoptească o coregrafie sunt, printre alții, și eu.

Pe cine întrebi “ce e de făcut”?

Când a murit socrul meu, adică tatăl soțului meu, m-am simțit atât de neputincioasă în fața durerii omului pe care îl iubesc, încât singurul lucru la care am știut să mă gândesc pentru a-l feri măcar de o parte din durerea care-l aștepta plimbându-se pe la pompe funebre și alegând sicriu pentru cel care fusese până acum o zi tatăl lui, a fost să zic “vreau să ajut!”. Și abia după ce am scos cuvintele pe gură m-am prins cu câtă ignoranță au fost scoase.

Habar n-aveam ce e de făcut.

Sigur, puteam să intuiesc câteva lucruri logice, dar pentru prima dată în viață mi-am dat seama cât de complet nepregătită eram pentru singurul lucru care cu siguranță ne e în comun tuturor tuturor oamenilor de pe planetă și pe care o să-l “repetăm” de câteva ori, din scaunul de spectator, până ce o să ni se întâmple și nouă: moartea. Pierderea, doliul, durerea, la pachet cu toate ritualurile de trecere pe care le-am moștenit de-a lungul timpului. Cine știe ce e, de fapt, de făcut? Și cine s-a întrebat, de fapt, ce înseamnă?

Fusesem în sală și înainte, dar nu îmi luasem “notițe”. Avusesem privilegiul de a suferi în tăcere și de a mă gândi la propria mortalitate, lăsând gazdele mai în vârstă să se înțeleagă din priviri și din șoapte după niște reguli nescrise știute doar de ele.

Și m-a lovit evidența faptului că șoapta aceea neascultată va rămâne secretul lor. Și că, într-o lume guvernată de internet, în care m-am obișnuit să caut orice, de la traseul autobuzelor la cum să înfiletezi un bec, “arta” ritualurilor de trecere spre “dincolo” rămâne în mod excepțional orală, iar internetul tace. În afară de câteva articole pe bloguri de servicii funerare și câteva site-uri bisericești, n-ai ce să găsești decât firimituri despre cea mai grea experiență prin care vom trece, cu siguranță, cu toții. Iar când va veni vremea noastră – a mea, a ta, și a celorlalți din generația Youtube – să le înmormântăm pe rudele mai în vârstă, pe doamnele de la lumânări, pe păstrătoarele obiceiurilor, probabil că habar nu vom avea cum.

Sursă foto: Ivan Samkov, Pexels

De ce e bine “să luăm notițe”?

Cu toții o să trecem printr-o pierdere. E o garanție, nu o întrebare. Iar ritualurile sunt importante: ne dau ocazia să avem o fărâmă de control în mijlocul unui uragan de trăiri, să ne punem gândurile în ordine, să simțim că ne facem datoria față de cel plecat, chiar și să găsim motivația pentru a face pași mici înainte în zilele când primul instinct ar fi să cădem din picioare.

Dacă o să treci și tu printr-o pierdere, așteaptă-te să-ți treacă tot felul de întrebări prin cap. Ce trebuie să conțină un pachet de servicii funerare? Și ce înseamnă niște “servicii funerare bune”, când n-am (din fericire) termen de comparație? La starea civilă când mă duc și de ce? Dar la biserică ce pregătesc, ce rugăciuni se zic, câte lumânări se cumpără, câte colive se pregătesc? Ce se dă de pomană și cui i-o dau într-un oraș imens, în care cunoscuții n-au nici timp, nici nevoie? Iar cu locul de veci ce facem, dacă nimeni, niciodată, n-a vrut să renunțe la luptă și să se pregătească din timp?

Când știi că ai o singură încercare să onorezi amintirea celui plecat, îți dai seama că regulile după care verifici că ai făcut “ce trebuie” au un autor colectiv și nehotărât.

Răspunsurile vor fi împrăștiate, confuze și la fel de multe câte persoanele pe care le întrebi. Ca la funcționarii publici, “dosarul cu șină” va conține invariabil altceva, în funcție de persoana care se ocupă de “procedură”. Sunt atâtea ritualuri câte zone ale țării și atâtea lucruri “esențiale” câte persoane care au trecut la un moment dat prin asta. Riști să te îneci într-o mare de prosoape și prosopele, colăcei, pachețele de dat, tămâie, lumânări, orar mic și mare și tot felul de elemente esențiale, dar străine, al căror număr variază odată cu persoana care-ți răspunde.

Obiceiurile religioase se împletesc cu tradițiile laice, iar multe dintre ele, mai ales la sat, se fac în același fel de atât de multe generații, încât originea și sensul lor s-a tăbăcit până la punctul în care habar n-avem de ce le mai facem așa.

Ritualurile dau sens și alinare într-un moment atât de greu ca cel al despărțirii de un om. Dar cred că ritualurile au sens atâta timp cât le înțelegem și cred că avem nevoie ca cineva ne explică ce simboluri au obiectele pe care le cumpărăm, de ce 12 pachete și nu 16, ce trebuie cu adevărat și ce e doar o obligația socială perpetuată doar de gura lumii. Cred că e important să avem ocazia să spunem “asta contează” sau “asta nu contează pentru mine”, pentru că e păcat ca toată risipa asta de energie, timp și bani să fie doar o scenetă cu noi în rolul secundar, mutați de colo-colo ca niște marionete, și nu un ritual cu sens, care să ne ajute sufletul să-și găsească un strop de liniște prin ele.

Dacă pierderea e extrem de intimă și personală, la fel ar trebui să fie și felul în care-i onorăm pe cei care au plecat și în care ne acoperim golurile din inimă.

Problema e, ca s-o citez pe una dintre persoanele pe care le admir cel mai mult, Mirela Oprea, Dream Manager, că:

“Moartea ar putea să fie o experiență transformațională, dar noi o tratăm ca pe una tranzacțională”.

Și e adevărat. În loc să fie despre ce simțim, cum spunem “la revedere” și cum ne transformă momentul pierderii cuiva drag, ne concentrăm pe “cât” avem de dat, “când” și “la ce preț”, încât nici nu avem răgaz nici măcar o secundă să procesăm pierderea cuiva, că trebuie să ne și transformăm în gazde și organizatori de eveniment. Asta e “datoria” socială.

Dar mai e și “moștenirea” socială: frica. Avem o singură șansă să spunem “la revedere” celor dragi într-un mod intim și plin de sens, dar ne e așa de frică să vorbim despre asta, încât închidem ochii și-i lăsăm pe alții să ne conducă prin ceea ce ar putea fi cele mai intense experiențe din viața noastră – urmând cu pași mici refrenul lui “așa se face” și uităm să ne mai întrebăm cum vrem noi să facem lucrurile, de fapt.

Sper ca Nesfârșit.ro să nască o mulțime de întrebări. Și sper ca cea pe care ne-o adresăm cel mai des să fie: cum vreau eu să mă confrunt cu Nesfârșitul, când va trebui să-l privesc în ochi? Și cum voi alege să spun “la revedere”? (sau “pe curând”?)