În 2025, am simțit că timpul nu mai curge liniar, ci că face un nod care suprapune moartea și viața într-un mod care semăna mai mult a greșeală de calcul decât a realitate. Am pierdut-o pe mama chiar când mă pregăteam să devin, la rândul meu, mamă. Poate că fi știut să trăiesc evenimentele astea pe rând mai bine, mă pregătisem pentru posibilitatea lor, chiar și a morții, a pierderii, a doliului, dar nu înțelegeam cum să trăiesc bucuria și disperarea în același timp.
“Lucrurile astea ar trebui să vină pe rând, nu?” am întrebat în gândul meu Universul. Dar nu mi-a răspuns. Și nici nu mi-a zis cum ar trebui să merg înainte.
Eram însărcinată în patru luni când a trebuit să particip la înmormântarea mamei, când a trebuit să încerc să plâng cu pauze, cu teamă că o să-i fac rău copilului din burtă, când a trebuit să mă feresc de tot ce-mi imaginam că o să fac dacă o să pierd un părinte (să-i fac ordine în lucruri, să-mi amintesc de ea, să mi se facă dor, să plâng, să povestesc, să donez ce-i de donat și să păstrez ce-i de păstrat).
Oricât am crezut că mă pregătesc pentru doliu scriind despre moarte, viața nu m-a lăsat să pun teoria în practică și să fiu alături de mama mea prin boală și prin despărțirea de ea așa cum mi-aș fi dorit. Sarcina asta, care ar fi trebuit să fie doar despre bucurie, s-a așezat de-a curmezișul pierderii și m-a făcut să trăiesc altfel, mai lent și “cu filtre”, tot ce credeam că o să “știu mai bine” să fac de când există Nesfârșit.ro. Cât am putut s-o ajut în timpul bolii, ultima discuție cu mama, ultima dată când am văzut-o, ce și cât am putut face din tradițiile de după, toate lucrurile astea au fost schimbate de cealaltă viață care creștea în mine și de care trebuia să am grijă.
De fapt, viața mi-a pus în față o alegere greu de făcut. Cât de prezentă să fiu pentru mama în ultima parte a vieții ei și cât să am grijă de mine – sau de partea din mine în care începuse să bată o nouă inimă. Și oricât am încercat să fac lucrurile “corect”, ecuația asta imposibilă a lăsat multă vinovăție în mine.
Adevărul e că nu am putut fi 100% acolo cu sufletul, de frică să nu pierd doi oameni în același timp, chiar dacă unul dintre ei abia era pe drum. Iar după ce mama nu a mai fost, am încercat să îngheț durerea din mine între două ecografii și analize și să stau deoparte, să amân, să las pe alții să se ocupe, să pun la păstrare amintiri în sertare și să aștept până în momentul în care copilul meu e aici și sănătos ca să nu-mi mai țin respirația și să deschid, în sfârșit, cutiile cu amintiri.
Am înțeles atunci câteva lucruri, care poate că sunt doar adevărurile mele sau poate că sunt adevărurile tuturor. Nu știu, așa că o să le scriu oricum, cu speranța aceea cu care tragi de un fir de ață crezând că e cel potrivit și că asta o să descâlcească ghemul de trăiri din fața ta în ceva mai coerent și mai ușor de înțeles.
1. Nu poți alege în ce ordine ți se întâmplă lucrurile în viață.
Minciuna pe care ne-o spunem când ne imaginăm filmul vieții noastre e că evenimentele vor fi așezate în ordine, ca legumele și fructele frumos aranjate în lădițele din supermarket. Mere peste mere, pere peste pere, cartofi peste cartofi, unele lângă altele, frumos spălate, etichetate și ușor de găsit. Nu așezăm un pepene roșu peste struguri, pentru că știm sigur că o să-i strivească. Dar uneori, viața ne aruncă lucrurile cu viteză, ca pe banda rulantă de la casa de marcat, iar din când în când ne livrează câte un pepene, o veste așa greu de dus, încât te străduiești să ai puterea să o ții în brațe cât mai mult timp, altfel știi că o să strivească toate celelalte lucruri din viața ta.
Era finalul lui 2024 când, peste cea mai mare și mai așteptată bucurie din viața mea de adult, vestea unei sarcini, s-a așezat fix greutatea celei mai triste vești pe care o primisem până atunci: mama primise un diagnostic grav. Genul care te face să te întrebi la ce medici să fugi și cât timp mai ai de partea ta.
Sursă foto: Barnabas Sani, Pexels.
Nu așa îmi imaginasem că le voi da alor mei vestea că vor fi bunici. Nu plecând spre casă într-o excursie de două săptămâni, în care urma să merg cu ei pe la medici și analize ca să înțeleg, în sfârșit, cât pot din chineza medicală pe o citeam în dosarul ei medical. Nu repetând în fața medicului, ca cerând îndurare, “sigur se poate face ceva, nu?” și încercând să înțeleg ce e “ceva”-ul ăla care să ne dea voie, ca oameni, să ne punem de-a curmezișul bolii. Nu cu grețuri care nu mă lăsau să fiu atât de trează și prezentă pentru mama cât îmi doream, nu cu un început de burtă care nu mă lăsa să o sprijin când avea nevoie sau să fac prea mult efort.
Pe lângă diagnosticul mamei, bucuria mea de a deveni mamă părea aproape superficială. Tot norul roz de vată de zahăr la care am visat înainte să se întâmple, cu felul în care o să dau vestea familiei, sesiunile foto cu hăinuțe de bebe frumos alese, poze pe Facebook cu burtica în creștere sau cu ecografii, totul părea ridicol și se topea sub greutatea luptei pe care o ducea mama.
Nu era prima dată când durerea pica peste bucurie. Atunci când eu și iubitul meu am vrut să ne căsătorim, a venit peste noi pandemia. Am amânat nunta de 3 ori. În timp ce speram că o să se întâmple, l-am pierdut pe tatăl lui, care suferea de o boală cronică. Ne-am căsătorit fără ca familiile noastre să fie complete. Acum, urma să întâmpinăm un copil în timp ce familia noastră părea că se va micșora din nou.
Să ne bucurăm de sarcină în perioada asta era ca și cum încercam să facem o poză de familie la studio, cu un picior proaspăt rupt și pus în ghips pe care încercam să-l ascundem. Cum să facem să ne amintim și de bucuria, nu doar de durerea din poza aia? Cum puteam trăi un an în care evenimentele se amestecă așa haotic?
Aș vrea să spun că am găsit răspunsul corect. Dar singurul răspuns pe care l-am găsit e că două lucruri pot fi adevărate în același timp. O poză de familie în care unul dintre noi are un picior rupt nu e mai puțin adevărată sau mai puțin de familie, e doar reală și imperfectă. Iar o sarcină care vine peste o boală nu e mai puțin demnă de bucurie decât alta, doar pentru că a intrat în scenă în momentul nepotrivit.
2. Nu poți să alegi tu cum se luptă cu boala cel care pleacă. Pentru că nu e lupta ta.
Când am înțeles cât de serios e diagnosticul, m-am străduit s-o conving pe mama să se mute din orașul de provincie în care locuia și să vină la București ca să aibă acces la cei despre care credeam că sunt “cei mai buni doctori”. Dar nu a vrut.
Și după ce m-am supărat și m-a apucat disperarea, am încercat să înțeleg. Când ai ceva la fel de banal ca o gripă, voința ta de a te deplasa chiar și până la farmacie, nici nu mai zic la doctor, e aproape zero. Dar când ai o boală grea? Care te face să dormi 80% din timp, care te lasă amețit și cu grețuri, care-ți transformă corpul în dușman? Vei vrea să-ți lași casa și soțul care ți-e alături și orașul în care ai trăit, să dormi într-un apartament nou, într-un pat nou și să te tratezi într-un oraș străin, fără garanții reale, doar cu gândul că poate-poate ceva e diferit față de acasă?
Mi-am dat seama că parte din tratament e și familiaritatea. Mediul în care mama se simțea în siguranță, casa ei, soțul ei, bucătăria ei cu cafeaua ei la filtru, orașul ei cu străzile pe care le cunoștea, piața cu legumele pe care știa exact de unde să le cumpere, spitalul pe lângă care trecuse de mii de ori de-a lungul vieții, în care ne născuse și pe mine, și pe soră-mea, și în care, iată, acum accepta să fie pacientă, pentru că parcă-parcă nu era cu totul străină de locul acela.
Mi-am dat seama și că nu e alegerea mea. Rolul meu era secundar în povestea ei, iar uneori, când ești bolnav și nu ai aproape niciun control asupra bolii, cel mai important lucru pentru tine poate fi să ai control asupra felului în care treci prin ea.
Nu poți să lupți în locul celuilalt. Și în niciun caz nu trebuie să te lupți cu celălalt.
Îți recomand să citești și interviul pe care mi l-a acordat Costin Cadelcu despre cât și cum luptăm pentru ai noștri, sunt multe adevăruri acolo.
3. Senzația de vinovăție e ceva de care probabil nu o să poți scăpa.
De cele mai multe ori, o să simți că trebuia să faci mai mult sau mai bine, că trebuia să sacrifici mai mult, că n-ai petrecut destul timp, că n-ai spus cuvintele potrivite. Că n-ai obligat omul drag să meargă la medic mai din timp. Că nu te-ai prins cât e de grav până când era prea târziu să reacționezi.
Dar toate astea fac, puțin, parte și din joaca de-a Dumnezeu. Un om poate să controleze doar o fărâmă din existența altui om. Restul sunt doar iluzii.
Vinovăția pe care am simțit-o eu a fost un bolovan greu de cărat, pentru că, peste neputința obișnuită de om care nu poate să schimbe cursul unei boli grave, mai aveam și sarcina care mă făcea mai “neputincioasă” decât în tot restul vieții mele. Mi-era rușine de cât de puțin eram în stare să ajut (și fizic, și emoțional), mi-era rușine pentru că eram și eu slabă, nu puternică, așa cum aș fi vrut să fiu pentru ea.
Mi-a fost greu să accept că n-am știut să fac mai mult și că am fost doar un om, prin definiție fără soluții sau puteri magice.
Dar cu toții suntem “doar oameni”. Ceea ce-i minunat, pentru că dacă am fi “doar roboți”, toată frumusețea stângăciei noastre și a lacrimilor și a dorului după oamenii noștri și a doliului și a greșelilor care ne fac să fim mai buni cu alți oameni n-ar exista. N-ar fi aici, aplecați asupra acelorași rânduri, pentru că n-ar fi nimic de plâns și de împărțit unii cu alții și n-am fi trecut cu toții prin același tip de dor. Noi, cei care am pierdut pe cineva drag și rămas cu iubirea pentru ei, pe care nu vrem s-o lăsăm în urmă, chiar dacă pare că nu are sens să iubești un om pe care nu-l mai poți ține în brațe.
(Dar logica n-a stat vreodată în calea iubirii. Nici timpul sau spațiul.)
Sursă foto: Sursă foto: Zoe, Unsplash.
4. Nu există mereu “momentul final” sau marile cuvinte de despărțire, ca-n filme.
Am plâns luni întregi după moartea mamei pentru că nu am mai apucat să o văd încă o dată. Pentru că ultima noastră discuție la telefon fusese banală, chiar repezită. Încercam să-mi amintesc dacă i-am spus că o iubesc. Încercam să-mi amintesc dacă mi-a spus ea ceva important și eu am uitat, în viteza grijilor mele stupide și cotidiene din zilele următoare.
Dar, oricât mi-am smuls eu părul din cap după, am înțeles, vorbind cu alți oameni, că rareori e există un “ultim moment” perfect. Am auzit de oameni ai căror părinți au murit în timp ce erau într-un taxi, în drum spre casă, să-i vadă, știind clar că e pentru ultima dată. De alții care au murit în timp ce oamenii care le-au stat la căpătâi timp de săptămâni întregi au ieșit doar câteva minute până la magazin. Eu am “ratat-o” pe mama doar cu câteva ore, pentru că pornisem deja pe drumul de 600 de km spre casă, înțelegând că rămânem fără timp.
Poate că cei dragi au ales să plece când ne așteptăm mai puțin, ca să nu doară prea tare, ca un plasture smuls înainte să te dezmeticești. Poate că ei înșiși aleg ca sfârșitul să fie cu altă persoană decât cu tine (cu soțul, fiul, prietena cea mai bună sau chiar singuri) și noi o luăm cu un strop de gelozie: de ce să nu fiu eu persoana care să-i țină mâna la final? Sau poate că nici ei, nici noi, nu avem un cuvânt de spus în asta.
Mi-aș fi dorit să am privilegiul de a o însoți în momentele acelea. Dar dacă aș fi fost acolo, oare aș fi știu ce să zic ca să nu fiu patetică, să nu rănesc mai tare, să nu o jignesc, să nu o sperii, să nu o fac să plângă? Aș fi avut puterea să-i cer un ultim sfat și un ultim cuvânt de înțelepciune, sugerând, în felul ăsta, că gata, asta e? Timpul ei s-a sfârșit?
Am visat-o pe mama mult în săptămânile de după moartea ei, în timp ce o îmbrățișam lung, oferindu-mi iar și iar rămas-bunul care n-a existat în viața reală. Am retrăit ultimele ei zile și săptămâni la nesfârșit în capul meu, încercând să repar ceva în reluarea asta obsesivă a filmului, de parcă sfârșitul s-ar putea schimba dacă i-ai da play din nou. Dar filmul fusese difuzat deja. Trebuia să trăiesc cu deznodământul.
M-am consolat, totuși, cu un lucru pe care l-am făcut în ultima zi pe care am petrecut-o împreună: am rugat-o să-mi povestească despre bunicii și străbunicii mei. Despre numele celor pe care i-am uitat de câteva generații încoace, despre cine erau, ai cui erau, ce le plăcea să facă și ce știe despre iubirile și pasiunile și viețile lor. Pentru că nimeni în afară de mama nu mai știa lucrurile astea, auzite de la bunica mea, care nici ea nu mai era.
Ceea ce mă duce la următorul adevăr pe care l-am înțeles atunci..
Sursă foto: Ante Majic, Pexels.
5. Amintirile sunt valoroase și trăiesc mai mult dacă nu le păstrezi doar în mintea ta.
Pierzând-o pe mama, mi-am dat seama de ceva extrem de dureros: odată cu oamenii care pleacă, se prăbușesc poduri întregi către lumi care au existat cândva și la care nu mai putem ajunge, se șterg urmele altor oameni pe care ei îi țineau în viață doar prin puterea memoriei, sunt tăiate ramuri întregi din arborele genealogic despre care nimeni altcineva n-o să mai știe.
Dispar amintiri despre ei, dar și despre tine, când erai copil. Poate că nimeni n-o să mai știe cum arătai când erai bebeluș și adormeai la sân sau cum plângeai când ți-ai julit prima dată genunchiul sau cum ai zâmbit când ai fost aplaudată la prima serbare. Toate bucățile alea din tine se evaporă ca un abur odată cu persoana care pleacă, odată cu memoria ei și cu iubirea pentru tine pe care o ia la pachet pe lumea cealaltă.
Așa că am înțeles cât de important e să ne creăm amintiri. Poze, videouri, înregistrări audio, mărturii despre cine sunt oamenii dragi de lângă noi. Sau chiar despre cine suntem noi în adâncul sufletului, pentru că nici noi nu suntem feriți de moarte (chiar dacă ne credem tineri și în putere). Peste niște ani, pentru copiii sau nepoții noștri, amintirile astea o să fie ancorele care o să-i facă să se simtă mai stăpâni pe picioarele lor și pe locul lor în lume.
6. Timpul e doar o promisiune. Nu o garanție.
De fiecare dată când îi spui cuiva “ne auzim mâine” sau “ne vedem săptămâna viitoare” sau “venim acasă de Crăciun, ne uităm atunci peste pozele de familie”, spui o minciună. Sau, mai degrabă, doar lansezi o dorință în univers. Pentru că nu știi niciodată cât din timpul pe care ți-l imaginezi tu acum în continuarea zilei de azi chiar există sau e luat pe datorie, ca un credit la bancă pe care “știi sigur” că o să-l returnezi peste 30 de ani.
Eram “sigură” că vom mai avea timp, peste 3 săptămâni, când știam că termină tratamentul și că o să merg spre casă să vedem ce facem în continuare. Dar continuarea nu a mai venit…
M-am simțit furată. Am simțit că viața s-a încurcat puțin și mi-a dat rest la magazin mai puțin timp decât cerusem, am analizat fiecare oră dinaintea zilei în care a plecat, ca să-mi dau seama dacă greșisem eu sau greșise Universul.
Dar socotelile sunt degeaba, pentru că timpul nu merge înapoi, doar înainte. Așa că, dacă ai ceva important de zis/făcut/dăruit, mai bine fă-ți timp azi, nu mâine. Sigur că nu toate lucrurile importante încap într-o singură zi. Dar nici nu merită să fie lăsate la finalul listei lungi de facturi, cumpărături, drumuri la medic sau treburi casnice, despre care, cu siguranță, o să ne amintim prea puține când va fi să plecăm din viața asta.
Sursă foto: Samer Daboul, Pexels.
7. Cel mai frumos mod în care îi poți onora un părinte care a plecat dintre noi e să te bucuri de viața pe care ți-a dăruit-o.
Cărările șerpuite ale doliului te pot duce prin niște văi foarte adânci și întunecate. Te pot face să simți că nimic în viața asta nu mai are strălucire, că nu meriți să te bucuri de ce mai e în jurul tău pentru că persoana care a plecat nu se mai poate bucura, că e nedrept că el sau ea a plecat și nu altul. Că să mai râzi sau să mai glumești ar putea fi o nerușinare.
Dar dorul nu înseamnă doar durere, înseamnă iubire. Iubire fără destinatar, cum zicea Anca Magyar, tocmai de-aia doare al naibii de tare.
Multă vreme am crezut că să râd sau să zâmbesc amintindu-mi de mama ar fi un act de nesimțire. Dar doliul nu stă într-un colț îmbrăcat în negru, la patru ace, strângând politicos niște mâini cu capul plecat. Ci e partea aia vie din tine care urlă și te face să râzi în timp ce plângi și să strigi “aș vrea să fii aici să vezi peisajul ăsta, să asculți concertul ăsta, să te bucuri de ce văd eu acum!”
Doliul cel mai plin de iubire te poate face să ridici paharul de ziua ei și să-i urezi “la mulți ani!”, cum îmi vine mie să zic instinctiv de ziua mamei, iar apoi să competez rapid “…în ceruri! La mulți ani în ceruri, mami!”
Dorul te poate face să râzi când sufli în lumânarea de pe coliva pomenii de ziua ei, ca și cum ai sufla într-un tort, sau să mănânci ce-i plăcea ei, sperând că există un lift al gusturilor către cer, te poate face, cum zicea soțul meu candva, să-ți vină să o suni ca să-i povestești ultimele vești din viața ta și apoi să tresari și să-ți dai seama că ai pierdut conexiunea cu centrala ei și să te lași, un pic, luat pe sus de valul de dor.
Dorul îți dă voie să te bucuri că ai adus pe lume un copil nou, chiar dacă jumătate din inima ta plânge că el nu a apucat să-și cunoască bunica.
Cred că ultima lecție pe care am învățat-o e asta. Doliul și bucuria nu sunt incompatibile, oricât de ciudat ar suna asta. Pentru că doliul e format din durere și iubire, iar dacă dai mai multă forță celei din urmă, onorezi cea mai frumoasă parte din ce au lăsat părinții tăi în tine.
Sursă foto: Isabelle Taylor, Pexels
Și-acum, poate vă întrebați cum se termină povestea. Dacă bebele a ajuns cu bine, dacă a pățit ceva, dacă plânge mai mult decât alții pentru că mama lui a plâns cu el în burtă.
Răspunsul e că totul e mai bine decât speram sau decât cred că merit. Copilul meu a plâns ca orice copil în primele 3 luni, iar apoi a râs mai mult decât orice altul în următoarele 9. E perfect sănătos și cât se poate de minunat.
Mă uit la el și mă gândesc că e cel mai frumos cadou pe care mi-l putea face Universul și că o bucățică din mama trăiește și în el. Și, oricât de greu mi-ar fi să mă iert pentru că nu am rezolvat perfect formula adunării dintre bucurie și disperare, am înțeles că atâta am știut eu să fac la acest examen.
Poate ar fi trebuit să fiu lângă ea mai des și să stau trează noaptea mai des și merg la tratamente cu ea mai des și copilul ar fi fost bine. Poate că ar fi trebuit să las valul de durere și plâns să treacă prin mine și copilul ar fi fost bine. Poate că ar fi trebuit să trăiesc la înmormântare tot doliul pe care-l aveam de trăit, fără să-i las lui “moștenire” vreun rest și copilul ar fi fost bine.
Poate că… dar n-o să știu altceva decât ce am știut să trăiesc atunci.
Am împărțit grija și iubirea pentru cea care era încă aici și cel care urma să vină pe din două și poate am tăiat un pic strâmb, nu chiar pe jumătate. Și calculele pe care mi le fac acum sunt degeaba. Asta a fost povestea noastră. Nu poți reacționa din nou la ceea ce s-a întâmpla deja, dar poți alege cum mergi mai departe. Și o să merg mai departe ținând minte că am apucat s-o anunț pe mama că va fi bunică, să-mi amintesc lacrimile ei de bucurie și să sper că s-a întâlnit cu nepotul ei pe drum, între două lumi, în timp ce unul pleca și altul venea, și că s-a bucurat că familia ei mică merge mai departe. Și că bucățica de timp pentru noi pe care am sacrificat-o pentru el are sens în matematica mai mare a veșniciei.
Surse foto: Laurissa Booyse, Pexels / National Cancer Institute, Pexels
Te iubesc, mami. Atâta am putut de data asta. Ne revedem din nou, la un moment dat, dacă-mi va da Bunul Dumnezeu șansa să ajung măcar pentru câteva minute acolo unde ajung oamenii buni ca tine.
Comments (0)